Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Februarie 23, 2019

Da.

Eurovizionul încă este un subiect relevant.

De obicei este o mondenitate cu veleități progresiste, pentru unii o plăcere vinovată (guilty pleasure) ca divertisment, dar anul acesta s-a vorbit mai mult despre politizare decât în alți ani.

Camarazii de la Justițiarul au niște articole foarte bune pe tema asta, pe care le pun mai jos.

Ce s-a întâmplat la Eurovizion ne arată cum funcționeză democrația.

Justițiarul:

Iluzia democraţiei

Simt în societate o mare emoţie generată de scandalul Eurovision. La făcătura de concurs organizată de bugetofaga Televiziune Română, marea favorită a fost trântită de doi homosexuali din juriu strict din cauza convingerilor ei pro familie. Asta probabil ca o dovadă a toleranţei. E chiar util de constat acest aspect, doar nouă, ăstora care cârâim, ni se tot spune că suntem intoleranţi.

Cum chestiunea ţine mai mult de monden, aş fi trecut peste. Nu prea mă pasionează vedetele inventate, iar Eurovision-ul chiar nu înţelegeam cu ce se mănâncă. Însă, cum tot îmi intrau ştiri despre subiect, m-am hotărât să fac o lectură diagonală ca să înţeleg ce-i mai animă pe români. Culmea e că, după ce m-am documentat puţin, am constatat că subiectul nu doar că e util, dar e şi deosebit de ofertant. Şi ca întâmplare în sine, dar, mai important, ca studiere şi înţelegere a maşinăriei din spatele său.

Eurovision este un produs al Europe Broadcast Union (EBU), o moştenitoare de după Al Doilea Război Mondial a International Broadcasting Union (IBU). Ideea concursului a fost aceea de a replica formatul Festivalului de la San Remo la nivel european, având în centru ideea păcii între popoarele europene. Întreaga maşinărie a fost de la bun început una progresistă, menită a uniformiza creierele într-un mod optimizat, prin transmiterea programelor ideologice la nivel european.

Ceea ce e interesant în ceea ce priveşte concursul în sine este modul în care sunt alese piesele. În primul rând trebuie să existe un juriu. Care juriu mai nimeni nu ştie cum se întocmeşte. Ăia de la TVR nu se obosesc să ne spună, doar banii pe care-i iau din contribuţiile noastre „li se cuvin”. Dar aceeaşi situaţie e peste tot prin Europa. Juriile se constituie din „specialişti” numiţi naiba ştie de cine.

Însă trebuie să se ţină cont şi de faptul că e un concurs de popularitate. Astfel se introduce o a doua variabilă: publicul. Te-ai gândi că dacă tot se fac eforturi, iar pulimea din public mai sună şi la telefoane cu suprataxă, votul publicului e cel care decide în cea mai mare proporţie. Sau cel puţin într-o proporţie egală cu a juriului. Doar e un concurs de popularitate, nu-i aşa?

Aiurea! Tot ceea ce înseamnă vot popular e un fake. În realitate, tot votul popular valorează cât votul unui jurat. Adică, indiferent de ceea ce alege publicul, jocurile se fac tot în juriu unde se decide „cum trebuie”. În final însă, la anunţarea câştigătorului, publicul are impresia că aşa a votat lumea, nu că aşa a hotărât juriul. Iată ilustrarea perfectă a fake-democraţiei.

Dacă e ceva demn de a fi luat în seamă e tocmai înţelegerea acestei maşinării imbecilizante. Publicul are doar iluzia că deţine puterea, în timp ce deciziile se iau în cercurile mai mult sau mai puţin oculte. De altfel acesta este şi modul în care e construită aşa-zisa democraţie a Uniunii Europene. Se fac alegeri, oamenii se duc la vot ca să-şi trimită reprezentanţii la cel mai înalt for european.

Mă rog, oamenii care sunt trimişi sunt votaţi pe nişte liste întocmite într-un mod destul de opac, dar să lăsăm acest amănunt de-o parte şi să presupunem că, într-adevăr, cei pe care i-a dorit populaţia ajung acolo. Însă, odată ajunşi constată că rolul lor e unul de a cincea roată la căruţă. Dacă iei în serios ceea ce se petrece în Parlamentul European, ai şansa să-ţi pierzi timpul prin comisii absurde, să participi la înţelegeri şi şmenuieli politice şi alte asemenea îndeletniciri. Dacă eşti mai deschis la cap, realizezi că toate treaba e una inutilă.

Ceea ce face Parlamentul European e zero. Hotărârile esenţiale le ia Comisia Europeană care n-are nicio treabă cu Parlamentul. Ăia iau deciziile după cum le sunt dictate de interesele ţărilor mari (Germania şi Franţa în principal) sau, atunci când sună cineva pe „firul scurt”, după ceea ce spune acel cineva. Practic poţi să ai 99% din voturile din Parlamentul European că tot nu faci mare lucru. Eventual poţi face ceva scandal, dar cam atât. Furtună într-un pahar cu apă.

Ceea ce scrie Dan Diaconu mai sus trebuie să ne intre bine în cap.

Am văzut cum se agită unii pentru europarlamentare, am citit (pe diagonală) analiza de 7600 de cuvinte de pe ActiveNews. Se vorbește despre opțiunile pe care le avem la alegerile viitoare, cum putem trimite români creștini în Parlamentul European, scenarii posibile pentru viitorul apropiat, îndepărtat, variante, rațiuni, et țetera…

Pe final și autorul ajunge la concluzia că a nu merge la vot este o opțiune validă.

Ne pierdem timpul vorbind espre vot de parcă ar însemna ceva.

Dăm apă la moară păpușarilor (((democrației))) care ne fac să credem că noi avem defapt puterea. Puterea poporului.

Ce glumă.

Bun, critica este legitimă, dar care e soluția? Ce trebuie făcut, dacă prin vot nu se poate rezolva nimic?

Să susținem pregătiri paramilitare pentru când are loc un colaps economico-societal în cadrul căruia formăm un grup restrâns de tineri fanatizați cu care facem revoluție violentă împotriva armatei și răsturnăm guvernul este un scenariu mai fantezist decât iluzia democrației actuale.

Dacă nici perpetuarea circului prin votarea marionetelor și nici terorismo-satanismul anti-sistem promovat în unele cercuri online nu este o soluție…

Atunci?

Citez pe un I.P.S. al cărui nume îl voi dezvălui la momentul potrivit:

Unii sunt incapabili să priceapă jocul celor ce trag sforile sub cortina teatrului de păpuşi. Ei sunt precum copiii, la teatrul de marionete. Aplaudă marionetele bune, le hulesc pe cele rele, fără să îşi imagineze că toate păpușile sunt din aceeaşi bandă : locatarul din Cotroceni, prea-fericitul patriarh cu sinodul, guvernul cu ministerele și ceilalţi fute-vântul, arde-gazul freacămenta și aflători în treabă de pe scena publică. A republicii ! În faţa celor ce înţeleg aceste lucruri nu se mai pune decât o singură şi unică problemă de viaţă. Este vorba de problema dizidenţei integrale, 360 din 360 de grade, 24 din 24 de ore, 365 din 365 de zile !

Demascarea circului, răspândirea Adevărului, deschiderea ochilor celor ce încă nu și-a tăiat creierul împrejur, mai subtil sau mai direct, acasă, la școală, în taxiu, pe internet, oriunde și oricând, mereu perfecționând metoda. Administrarea pastilei roșii până când paradigma se schimbă.

După cum observaţi limpede, modelul juriului de le Eurovision e identic cu modalitatea de funcţionare a Uniunii Europene. Votul popular – democraţia aşadar – e una doar de formă. Când e vorba de decizii, acestea se iau în cămăruţe neştiute ale puterii, servind cu totul alte interese decât pe cele ale simplului votant. Dar prostimea trăieşte cu iluzia că a votat şi că ceea ce se întâmplă e o urmare firească a alegerilor care-au avut loc.

Iată aşadar cum arată „democraţia 3.0”. E ca şi cum ţi s-ar da un pistol care doar pocneşte şi ţi s-ar spune că dacă nu-ţi convine unul dintre cei care apar pe ecran trebuie să îndrepţi pistolul pe el şi să-l împuşti. Ţi se mai spune că dacă se strânge un număr suficient de oameni care-l „împuşcă” pe respectivul, atunci el moare. Vă imaginaţi câtă pasiune poate genera un asemenea joc bolnav? Şi vă imaginaţi câtă satisfacţie vor avea unii când vor auzi că X sau Y a murit. Vor crede că ei au influenţat asta, neavând habar că defunctul a murit în urma unui accident de maşină sau a unei boli pe care n-o ştiau decât doctorii şi apropiaţii săi.

În mare ne îndreptăm spre un fake-society şi culmea e că minţile simple abia aşteaptă să ajungă acolo. Doar acolo e lumea lor, în care pot împuşca pe oricine fără nicio consecinţă.

Dan DIACONU

Apropo, în legătură cu creștinofobia juriului, la comentariile comunicatului oficial Noua Dreaptă, s-a postat o petiție.

Nu vreau să amăgesc lumea, cel mai probabil nu va rezolva nimic, dar măcar există un sentiment de revoltă românească, chiar și în forma aceasta petiționară, generată de nedreptatea comisă la Eurovizion.

În acest moment mă gândesc serios la acceleraționism. Oamenii par predispuși să respingă rahaturile progresiste dacă le sunt băgate pe gât, deci o accelerare a acestor politici ar putea însemna radicalizarea rapidă a unei mase critice.

Metoda cea mai bună a răspândirii adevărului este satira/ironia, umorul dezarmează și ocolește filtrele rațiunii. Un exemplu bun este următorul articol redactat de Cristian Pătrașcu:

Justițiarul:

«Reprezentanta României la Eurovision 2019 nu a fost decisă de publicul român, așa cum ar fi fost normal, ci de doi „specialiști” gay din juriul alcătuit de TVR. Laura Bretan, care a câștigat în 2016 concursul „Românii au talent” și a ajuns apoi în finala „Americanii au talent”, era considerată favorită să reprezinte România la Eurovision 2019, care se va desfășura în Israel.

Laura Bretan a obținut numărul maxim de puncte (12) din partea publicului, în timp ce câștigătoarea Ester Peony, favorita „specialiștilor” din juriu, a primit doar 3 puncte, însă, cei doi și-au schimbat poziția la vot. TVR e finanțat din bani publici și va trimite la Eurovision 2019 concurenta decisă de activiștii LGBT, în detrimentul celei preferate de majoritatea românilor. Voi sesiza CNCD cu privire la acest tip de discriminare legat de susținerea referendumului pentru familie și voi cere explicații TVR pentru cele întâmplate. S-a ajuns prea departe. Corectitudinea politică a ajuns să conteze mai mult decât realitatea socială.» (Deputatul independent Matei Dobrovie)

Laura, lasă-ți barbă, nu-i târziu,/ Alfel cam cânți în pustiu!…

Ce vă tot agitați atât cu Laura voastră?! Că e tânără și frumoasă, că are o voce excepțională și că nu merita să fie tratată astfel la debut de carieră, la începuturile vieții sale artistice, că i-au frânt aripile. Da, e adevărat, dar voi n-ați priceput majoritarilor, publicule, cu voturile voastre cele mai multe? Ce credeați, că-i ca-n lozincă, că „votul tău contează!”, că contați. „Sanki”! …N-am avut un țigan poponar, că câștigam anul ăsta…! …Pardon! Impardonabil! …Un rom gay. Contați când vor ei să contați! Când vrea „juriul”.

De ani de zile vă tot bagă unii câștigători de Eurovision dintre cei mai ciudați și voi tot o trageți langa de fiecare dată cu așteptările voastre, cu „frumosul”, cu „meritul”, cu „talentul”, cu „normalitatea”… Ordinarilor, e ca în politică: voi votați, dar iese cine trebuie și care face ce trebuie! Tot nu pricepeți?! Normalitatea e cum vă zic ei că e. Ei, adică „aleșii”, „juriul”, străinii, de toate cele, ăia „desemnați” de cineva, nimeni nu mai știe de cine. Poate de Dumnezeu… Sau poate…

Vreți frumos, talent și normalitate pentru că nu aveți nimic de excepție, frustraților!, nici măcar nu v-ați băgat degetul în cur, ca să vedeți dacă vă place sau nu! Ce-i cu voi, bă?! Ce aveți voi, bă, banalilor?! Aveți părinți români, cu nume românești. Ei, România a trimis-o în finala Eurovision din mai de la Tel Aviv pe Ester Peony. Ester, nume ebraic, la Tel Aviv. Tre’ să fii deștept ca să faci asta. Strateg geopolitic. Voi ce știți?! E bine, e binișor, se putea mai bine, dar România încă mai face „progrese remarcabile la toate capitolele aquisului comunitar”, ne integrăm ușor cu multiculturalismul de la Bruxelles, via Tel Aviv, anu’ ăsta. Eu tot țin la romul meu gay și cred că era și mai bine dacă venea din Franța. Cred că era timpul lui…

Dar voi nici măcar nu v-ați rupt un picior ca să stați în căruciorul cu rotile și să fiți astfel „speciali” și „acceptați”, nici nu știți ce să credeți despre marea migrație din Europa, părcă vă temeți pentru viitor, și aveți toate organele din voi sănătoase. În 2017 a câștigat un portughez (pentru că Portugalia nu câștigase niciodată!) care susținea din toată inima drepturile migranților și avea nevoie de o inimă nouă, pentru că o avea bolnavă, avea nevoie de un trasplant. O poveste deosebită! Votați! Pentru migrație și transplaturi.

În 2018 a câștigat o israeliancă pe ritmurile africane ale imnului mișcării #MeToo. A fost corect politic atunci? A fost! Asta e întrebarea la care trebuie să răspundă alegerea câștigătorului, și la Eurovision, dar în genere. Și voi votați ca proștii talentul și frumosul. Normalilor! …Că nici nu mai știu cum să vă jignesc… Votați! Pentru Africa și drepturile femeilor abuzate. C-așa-i corect politic!

În 2016, după ce s-a întâmplat ca Ucraina să facă marele pas către Europa și departe de Rusia, iar Rusia să facă pasul de urs în Crimeea, Eurovisionul a fost câștigat de o tătăroaică din Crimeea cu „1944”, o melodie care evoca deportarea tătarilor din Crimeea. Votați! Pentru Europa și împotriva dușmanului de la Răsărit! E și la modă și corect politic! Ce întâmplare fericită iarăși!

Tot n-ați înțeles? Mai vreți frumos și talent? Dar astea sunt pe locurile… 3 sau 4, 5, 6. În orice caz, după „corect politic”, „divers” și „multicultural”, „extravagant” și „la modă”, după „toleranță” și „acceptare” și alte alea de le tot auziți și citiți de la ei și papagalii lor, activiștii de azi. Cine-s ei? Ăia din „juriu”, „aleși”, nu mai știm de cine, să ne spună cum e „bine” și „corect”…

Care nu acceptați alegerile „juriului” sunteți instigatori la ură, xenofobi, urâți migranții, antieuropeni, filoruși, poate chiar antisemiți. Vă știu ei motivele reale!… Nu mai vorbiți despre frumos și talent, retrograzilor și tradiționaliștilor!

În 2014 a câștigat Eurovisionul Conchita Wurst. Ei? Și Conchita, și Wurst. Două națiuni, spaniolă și germană, într-un nume. „Mica cochilie” spaniolă cu marele „cârnat” german, pentru că astea sunt traducerile celor două nume.

Bă, netoților, voi pricepeți ce se întâmplă aici? Are lor înfrățirea popoarelor, prin sex, a „sexurilor”, a tuturor celor care sunt pe Pământ. S-a întâlnit sudul meridional cu nordul germanic, ca-n în „înfrățirea popoarelor” de pe vremurile acelea.

Ăi mai bătrâni își mai amintesc cum era, la începuturile comunismului: „Bă, să vă înfrățiți și să fiți fericiți, că vă ia mama dracului!”. Obligatorie era „înfrățirea popoarelor”! Și acum e la fel. Dar acum s-au mai înfrățit și „sexurile” într-o persoană: bărbatul cu femeia, homosexualul cu lesbiana, barba de pe față cu epilatul de pe picioare. Votați, ți-a dracu de înapoiați! De ce sunteți atât de confuzi? Nu mai priviți înapoi! A fost cu bărbatul și cu femeia, și cu copii, și cu familia…

Acum e divers și multi-, pluri-, mega- și extra- …și avem și promoțiile de primăvară – toamnă la prețuri foarte rezonabile! Consumați cu încredere, în sistem! Totul e comercial și voi sunteți ai comerțului!

Ei, dacă vă băgați acel deget în cur în 2014 și vă mai și plăcea, acum poate erați și voi ceva… Poate erați cântăreți, vedete, amfitrioni, sau măcar „gazda emisiunii”, dar poate erați militanți progresiști, vizionari, și îi învățați pe ceilalți viitorul de pe la televizor. Dar așa veniți cu Laura Bretan, nătăfleților… Ce să facă fata aceea acolo?! Să cânte? Și ce dacă cântă frumos?! Păi Italia îl trimite pe Mahmood, cu toate că favoritul publicului a fost tot un musulman, un marocan talentat, dar cu nume neinspirat, „Ultimo”, prea italian… Păi voi știți că Franța se duce anul ăsta la Eurovision cu Billal Hassani, bărbat-femeie, transexual, ceva, care are marele merit suplimentar de a purta un nume „predestinat”, de musulman. Pe fondul invaziei musulmanilor în Europa, băgăm diversitatea, sexuală, în ei, ca „ei” să fie ca „noi” și „noi” ca „ei”.

Bă, v-ați prins, în sfârșit și voi? Europa are nevoie de muncitori, roboți mulțumiți, că s-au terminat brațele de muncă pentru „multi”- și „trans”- naționale, au expirat, sunt la pensie. Și astea sunt singurele „multi” și „trans” care contează cu adevărat! Așa că trebuie să importe oameni. Simplu! Alți sclavi, mai sclavi ca voi.

Și voi trebuie să vă înțelegeți, bă, cu ei, „ca oamenii”, cu toții. Unde lucrați și unde vă plimbați voi prin viața voastră măruntă și de nimic, tre’ să vă acceptați și tolerați, musulmani și creștini, albi și negri, hetero și homo, ce a-ți fi voi… Mama voastră!… Credeți că îi pasă vreunui mare corporatist, dintre ăia 1% care au 60%, 70% din averea lumii, cât vor ei, despre care auziți prea puțin la televizor, îi pasă cine îi face cifrele de profil de pe scalele alea care trebuie să urce?! Trebuie să urce, bă!!!

Așa că, pentru că e nevoie de muncitori, producători și consumatori, multietnici, și transsexuali, și orice ar fi, dar producători și consumatori pentru multi- și trans- naționale, vă organizează spectacolele astea prin care vă îndobitocesc să acceptați orice, dacă vreți să vă fie bine. Pentru că mereu condiționalul – optativ e sugerat pentru mintea voastră: „dacă… atunci…”. Și voi acceptați, după ce ascultați „juriul” și „vizionarii” care cunosc „noua normalitate” și cum va arăta viitorul.

Iar Laura Bretan?! O mică fecioară neprihănită sacrificată pe altarul mult prea mare al „progresului”.

Da, cântă frumos, dar putea să facă și ea o operație de schimbare de sex… Dacă avea un părinte congolez poate era bine… Cum e UE cu Congo anul ăsta? N-are nici măcar un tată sirian? I-ar fi prins bine!… Măcar dacă ieșea în public cu un partener de același sex… Dar așa, poate să cânte frumos, dar cântă în pustiu.

Voi, vechii „oameni ai muncii de la orașe și sate”, viitori corporatiști uniformi ai transnaționalelor, o mai votați, din aducerea aminte a ceea ce era frumos și normal, dar v-ați încolonat deja cuminți în urma comisarilor, europeni, și ai activiștilor lor, și mărșăluiți încrezători către viitorul luminos.

Cei mai bătrâni își mai amintesc de Cântarea României și de „marile manifestări de solidaritate ale clasei muncitoare” …Mizilicuri! Fleacuri! Așa se face: colorat, amestecat, divers, extravagant, șocant, trepidant, senzațional! Vetuștii propagandiști comuniști ar fi avut atâtea de învățat astăzi!!!…

                                                                                                                 Cristian PĂTRAȘCU