Decizia Suverană: O perspectivă revoluționar-conservatoare asupra destinului României

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Octombrie 16, 2025

Într-o lume dominată de certitudinile aparente ale progresului liniar și ale triumfului democrației liberale, a vorbi despre Revoluția Conservatoare poate părea un exercițiu de arheologie intelectuală, o incursiune într-un capitol presupus depășit al istoriei europene. Această percepție, cultivată asiduu de istoriografia dominantă postbelică, este însă una superficială și fundamental greșită. Revoluția Conservatoare, acel curent de gândire exploziv care a zguduit Republica de la Weimar în anii ’20 și ’30 ai secolului trecut, nu a fost o simplă reacțiune paseistă, ci o revoltă metafizică profundă împotriva întregului edificiu al modernității. A fost strigătul de agonie și, în același timp, de renaștere al spiritului european, confruntat cu vidul lăsat în urmă de materialism, raționalism exacerbat și individualism atomizant. A fost o încercare eroică și tragică de a găsi o „a treia cale” între un capitalism manchesterian dezrădăcinător și un comunism nivelator, ambele fiind percepute ca fețe ale aceleiași monede materialiste. A înțelege Revoluția Conservatoare înseamnă a înțelege criza perpetuă a omului modern și a redescoperi un arsenal de concepte și viziuni de o actualitate cutremurătoare. Această mișcare de idei, departe de a fi un simplu artefact istoric german, reprezintă o sursă vitală de inspirație pentru oricine refuză să accepte „sfârșitul istoriei” proclamat de liberalismul triumfător și caută alternative la ordinea globală actuală.

Fundamentul istoric pe care a înflorit această mișcare a fost unul cataclismic. Primul Război Mondial nu a fost doar un conflict între națiuni, ci prăbușirea unei întregi lumi, a „lumii de ieri” descrisă de Stefan Zweig, cu valorile ei burgheze, cu încrederea ei oarbă în progres și rațiune. Milioanele de morți din tranșee, experiența brutală a frontului (Fronterlebnis), au creat o nouă specie de om, un om călit în „furtunile de oțel” (expresia emblematică a lui Ernst Jünger), pentru care conceptele liberale de confort, securitate individuală și dezbatere parlamentară păreau ridicole și desuete. Acestui șoc existențial i s-a adăugat umilința națională a Tratatului de la Versailles, o pace dictată care nu doar că impunea Germaniei o vinovăție colectivă și reparații economice zdrobitoare, dar îi și nega dreptul la demnitate și suveranitate reală. Republica de la Weimar, născută din această înfrângere, era percepută de aceste spirite radicale nu ca o eliberare democratică, ci ca un regim impus de învingători, un simbol al decăderii și al lipsei de vlagă națională. Haosul economic, hiperinflația care a pulverizat economiile unei întregi clase de mijloc și decadența culturală a marilor orașe (în special a Berlinului) completau un tablou apocaliptic. În acest context, Revoluția Conservatoare nu a fost o simplă opoziție politică, ci un diagnostic existențial: civilizația occidentală, faustiană, era bolnavă în stadiu terminal.

Filosofic, pilonii acestei mișcări au fost titani ai gândirii europene. Friedrich Nietzsche, mai presus de toți, a furnizat dinamita conceptuală. Critica sa necruțătoare la adresa moralei iudeo-creștine (înțeles ca religia post-modernă numită de toți în mod convențional Creștinism, însă nu are nici o legătură cu spiritul creștin strămoșesc eroic) de turmă, a democrației ca triumf al celor slabi, proclamarea „morții lui Dumnezeu” și viziunea supunerii omului (Übermensch) ca scop al istoriei au rezonat perfect cu sentimentul unei generații care simțea nevoia de a transgresa toate valorile burgheze. Oswald Spengler, cu monumentala sa lucrare „Declinul Occidentului”, a oferit cadrul macroscopic. Spengler a dinamitat ideea progresului liniar, argumentând că istoria este formată din cicluri de culturi-organisme, fiecare cu un destin propriu, cu o perioadă de naștere, maturitate, și o inevitabilă moarte, numită „civilizație”. Pentru el, Occidentul intrase în faza sa finală, cea a civilizației – o epocă a maselor urbane, a banului ca valoare supremă, a cezarismului și a războaielor de anihilare. Diagnosticul său, deși pesimist, era și un îndemn la acțiune: chiar și în iarna unei civilizații, omul faustian trebuie să-și împlinească destinul cu stoicism și onoare, asemenea soldatului roman rămas la postul său în timp ce Vezuviul erupea.

În acest creuzet incandescent de idei au apărut figurile centrale ale Revoluției Conservatoare, fiecare cu nuanța sa specifică. Arthur Moeller van den Bruck, în „Al Treilea Reich”, a formulat poate cel mai clar proiectul politic. Pentru van den Bruck, Primul Reich (Imperiul Medieval) a fost teza, Al Doilea Reich (cel bismarckian) a fost antiteza materialistă și liberală, iar Al Treilea Reich trebuia să fie sinteza spirituală, un imperiu al tuturor germanilor, care să depășească dihotomia stânga-dreapta și să întemeieze o nouă ordine bazată pe valori comunitare și spirituale.

Conceptul său de „Al Treilea Reich” a fost preluat ulterior de mișcarea național-socialistă și adaptat propriei sale doctrine și viziuni politice. Ernst Jünger, eroul de război și esteticianul violenței, a explorat figura noului om forjat de tehnologie și război total. În eseul său „Muncitorul” (Der Arbeiter), el a profețit depășirea individului burghez și apariția unei noi figuri titanice, Muncitorul, care nu este un proletar marxist, ci un tip uman care domină tehnologia și o pune în slujba unui scop superior, mobilizând întreaga societate într-un efort colectiv. Viziunea sa despre „mobilizarea totală” descrie o lume în care distincția dintre pace și război dispare, iar întreaga energie a națiunii este canalizată către realizarea destinului său istoric.

În fine, juristul Carl Schmitt a oferit armătura juridico-politică a acestui anti-liberalism. Schmitt a demolat fundamentele statului de drept liberal, arătând că în spatele normelor juridice stă mereu o decizie politică suverană. Faimoasa sa definiție a politicului ca fiind distincția fundamentală între „prieten” și „inamic” a pulverizat iluzia liberală a unei lumi fără conflicte, guvernată de discuții raționale și compromisuri. Pentru Schmitt, suveran este cel care decide asupra stării de excepție, momentul în care ordinea legală este suspendată pentru a salva existența însăși a statului. Critica sa la adresa parlamentarismului, văzut ca o scenă a intereselor private și a discuțiilor interminabile incapabile să genereze o decizie reală, a devenit un punct de referință pentru orice gândire anti-liberală.

Politic și economic, Revoluția Conservatoare a propus o viziune radicală, o „a treia cale” ce respingea simultan individualismul capitalist și colectivismul marxist. Modelul economic era unul corporatist sau organic (Ständestaat), în care societatea nu mai era văzută ca o sumă de indivizi concurenți, ci ca un organism format din bresle și stări profesionale, fiecare cu funcția sa specifică, colaborând pentru binele întregului. Economia trebuia să fie subordonată politicului și interesului național, nu invers. Profitul individual și logica pieței globale erau considerate forțe distructive, care subminau coeziunea socială și suveranitatea națională. Se promova autarhia, controlul statului asupra sectoarelor strategice și o formă de „socialism prusac”, așa cum îl definea Spengler – un socialism al datoriei, al disciplinei și al serviciului față de comunitate, în contrast cu socialismul marxist al luptei de clasă și al resentimentului. Statul imaginat de acești gânditori era unul autoritar, ierarhic, condus de o nouă elită meritocratică, forjată în experiența frontului sau selectată pe baza caracterului și a devotamentului față de națiune. Democrația nu era respinsă în totalitate, ci se căuta o formă de democrație aclamată, plebiscitară, în care un lider carismatic încarnează voința poporului (Volk), în opoziție cu democrația reprezentativă, fragmentată de partide și interese oculte.

Acest complex de idei, deși aparent înfrânt militar în 1945 și adesea asociat exclusiv cu național-socialismul, nu a dispărut. Această asociere este una complexă, dat fiind că mulți dintre exponenții Revoluției Conservatoare, precum Ernst Jünger sau personalități din cercurile de rezistență, au menținut o distanță sau chiar s-au aflat în opoziție cu regimul. Cele două curente, deși au împărtășit un diagnostic comun al crizei modernității liberale, au reprezentat manifestări distincte, cu fundamente intelectuale și abordări politice proprii: unul având un caracter preponderent filosofic și elitist, celălalt fiind o mișcare politică de masă cu un program concret. Așadar, ideile revoluționar-conservatoare au intrat într-o stare de latență, supraviețuind în cercuri intelectuale restrânse, pentru a reemerge cu o forță spectaculoasă la sfârșitul Războiului Rece, odată cu prăbușirea ordinii bipolare și cu apariția vidului ideologic. Cel mai important și creativ moștenitor al acestui curent este, fără îndoială, gânditorul rus Aleksandr Dughin și proiectul său Eurasianist. Legătura dintre Revoluția Conservatoare germană și Eurasianismul dughinist nu este una superficială sau de conjunctură; este o filiație directă, o transpunere și o adaptare a aceluiași nucleu de idei anti-moderne și anti-liberale la contextul rusesc și la noua configurație geopolitică globală.

Dughin preia și dezvoltă aproape toate temele majore ale gânditorilor germani. Respingerea liberalismului ca inamic principal este totală. Pentru Dughin, liberalismul, în faza sa actuală (globalismul, post-umanismul), reprezintă punctul culminant al decădenței occidentale, o ideologie totalitară care, sub masca drepturilor omului și a libertății individuale, dizolvă toate identitățile colective (naționale, religioase, de gen) și impune la nivel planetar un singur mod de viață, cel al consumatorului atomizat și decerebrat. Proiectul său, „A Patra Teorie Politică”, este o tentativă explicită de a depăși cele trei mari ideologii ale secolului XX – liberalismul (pe care îl consideră învingător temporar), comunismul și fascismul (pe care le consideră eșuate). Această a patra teorie caută să salveze elementele valoroase din critica anti-liberală a comunismului și fascismului (ex: justiția socială, solidaritatea, eroismul, statul puternic), dar respingând fundamentul lor materialist sau ateist. Subiectul central al celei de-a Patra Teorii Politice nu mai este individul (ca în liberalism), nici clasa (ca în comunism), nici statul sau rasa (ca în fascism), ci Dasein-ul heideggerian sau ethnos-ul înrădăcinat într-o cultură și o tradiție specifică.

Mai mult, Dughin este un discipol direct al lui Carl Schmitt în materie de geopolitică. Viziunea sa despre o lume multipolară este o dezvoltare a conceptului schmittian de Großraum (spațiu larg), conform căruia lumea ar trebui să fie organizată nu în state-națiune anacronice, ci în mari blocuri civilizaționale, fiecare cu propria sa idee directoare și cu propriul său pol de putere. Pentru Dughin, conflictul fundamental al istoriei contemporane nu este între stânga și dreapta, ci între Talassocrație (Puterea Mării), reprezentată de SUA și blocul anglo-saxon (moștenitorii Cartaginei), și Telurocrație (Puterea Pământului), reprezentată de masa continentală a Eurasiei (moștenitoarea Romei), al cărei nucleu (Heartland) este Rusia.

Această dihotomie este o reluare a distincției făcute de unii revoluționari conservatori între civilizațiile maritime, comerciale și liberale (Anglia, Franța) și cele continentale, ierarhice și autoritare (Prusia, Rusia). Proiectul Eurasianist este, în esență, un proiect de creare a unui Großraum eurasiatic, un imperiu continental care să unească popoarele Europei și Asiei sub o axă Moscova-Berlin-Paris (și ulterior Teheran, Beijing, etc.) pentru a se opune hegemoniei atlantiste și pentru a restaura o lume multipolară, o lume a diversității civilizațiilor, în locul uniformizării globale impuse de liberalism. Tradiționalismul radical, influențat de autori ca René Guénon, reprezintă dimensiunea spirituală a proiectului său, pledând pentru o revenire la principiile sacre care au stat la baza tuturor marilor civilizații, în opoziție cu secularismul și materialismul modern.

În acest punct, devine legitimă și necesară întrebarea: ce relevanță au aceste idei, aparent abstracte și grandioase, pentru contextul românesc contemporan? De ce și cum am putea asista la apariția unei generații de tip „revoluționar-conservator” în România? Răspunsul este că terenul este mai fertil ca niciodată. România de după 1989, după o scurtă perioadă de euforie, a intrat într-un proces accelerat de disoluție. Integrarea euro-atlantică, prezentată ca un panaceu și un scop în sine, a avut costuri uriașe, adesea trecute sub tăcere. Suveranitatea națională a fost erodată constant, deciziile majore fiind luate în centre de putere externe, de la Bruxelles la Washington. Economia a fost sistematic deindustrializată și transformată într-o piață de desfacere pentru produsele occidentale și o sursă de forță de muncă ieftină, ducând la un exod demografic catastrofal.

Clasa politică, în marea ei majoritate, s-a dovedit a fi o clasă compradore, servilă față de interesele străine și complet ruptă de realitățile și aspirațiile poporului. Pe plan cultural, am asistat la o colonizare ideologică agresivă. Valorile tradiționale – familia, credința ortodoxă, identitatea națională – sunt supuse unui atac constant din partea unei agende progresiste globale, promovată prin ONG-uri finanțate din exterior, corporații și o parte a presei. Corectitudinea politică sufocă orice dezbatere reală, iar istoria națională este rescrisă într-o cheie auto-denigratoare. Rezultatul este o societate apatică, cinică, măcinată de corupție, lipsită de un proiect național și de încredere în viitor, în care singura valoare pare a fi consumul imediat și supraviețuirea individuală.

Acest diagnostic sumbru este, în esență, similar cu cel pus de Revoluția Conservatoare Germaniei weimariene: o națiune umilită, lipsită de suveranitate reală, condusă de o elită incompetentă și coruptă, măcinată de crize economice și asaltată de o ideologie străină, dezrădăcinătoare. Prin urmare, apariția unei reacții similare, a unei noi generații care să spună „NU” acestei stări de fapt, nu este doar posibilă, ci aproape inevitabilă.

Această nouă generație revoluționar-conservatoare românească nu va fi una paseistă, care să viseze la o întoarcere imposibilă la lumea rurală interbelică. Asemenea lui Jünger, ea va înțelege că trebuie să stăpânească instrumentele modernității – tehnologia, comunicarea, organizarea – dar să le reorienteze către un scop spiritual și național. Ea nu va fi xenofobă (în sensul absurd pe care iudeo-globaliștii încearcă să-l impună), ci suveranistă, înțelegând că o Românie puternică și demnă poate avea relații de respect reciproc cu toate națiunile, dar numai de pe o poziție de egalitate, nu de subordonare. Fundamentul filosofic al unei astfel de mișcări ar trebui să se ancoreze într-o sinteză creativă între tezaurul de gândire al Revoluției Conservatoare europene și propria noastră tradiție intelectuală interbelică.

Redescoperirea unor gânditori precum Nae Ionescu, cu trăirismul său anti-raționalist, Mircea Eliade, cu viziunea sa asupra istoriei și a sacrului, sau Constantin Noica, cu modelul său cultural și pledoaria sa pentru a deveni o putere spirituală în lume, este esențială. Acești gânditori, marginalizați sau caricaturizați de discursul oficial, au oferit răspunsuri românești la aceeași criză a modernității pe care o diagnosticau și germanii. O nouă generație ar trebui să-i curețe de calomniile istoriografiei comuniste și liberale și să le reactiveze potențialul creator.

Pe plan politic, proiectul ar fi unul de reconstrucție a statului pe baze suverane. Aceasta ar însemna renegocierea statutului în cadrul Uniunii Europene pentru a respinge politicile care contravin interesului național, diversificarea parteneriatelor strategice pentru a nu mai depinde de un singur pol de putere și protejarea capitalului autohton și a resurselor strategice. Economic, ar însemna abandonarea dogmei neoliberale și adoptarea unui model de dezvoltare dirijist, care să prioritizeze reindustrializarea, securitatea alimentară și energetică. Ar fi un „neoprotecționism inteligent”, adaptat secolului XXI. Social și cultural, ar presupune o afirmare curajoasă a identității românești, a valorilor creștine și a modelului tradițional de familie, nu ca piese de muzeu, ci ca fundamente vii ale coeziunii naționale. Ar însemna o reformă a sistemului de educație pentru a cultiva patriotismul, gândirea critică și excelența, în locul conformismului și al mediocrității. Această nouă generație ar trebui să fie elita pe care România a pierdut-o sau nu a avut-o niciodată pe deplin: o elită a caracterului, a competenței și a sacrificiului, care să pună destinul națiunii mai presus de interesul personal.

În concluzie, Revoluția Conservatoare nu este o relicvă prăfuită, ci o arhivă vie de idei explozive, un avertisment și o promisiune. Pentru România, aflată la o răscruce de drumuri, confruntată cu spectrul irelevanței istorice și al disoluției demografice și culturale, ideile revoluționar-conservatoare nu sunt un lux intelectual, ci o potențială condiție a supraviețuirii. Formarea unei noi generații care să poarte acest stindard – o generație care să îmbine curajul războinicului, profunzimea filosofului și priceperea tehnicianului – nu este o certitudine, dar este singura speranță reală de a transforma o colonie periferică într-o națiune suverană, stăpână pe propriul destin. Aceasta este provocarea fundamentală a timpului nostru, o decizie în sens schmittian, care nu mai poate fi amânată.

Dar ce înseamnă, mai exact, o „decizie schmittiană”? Pentru a înțelege miza reală, trebuie să pătrundem în nucleul gândirii juristului german Carl Schmitt. Nu ne referim la o simplă alegere politică sau la o opțiune electorală, ci la un act de ruptură fundamentală care redefinește regulile jocului. Schmitt a observat că statul liberal modern încearcă să elimine orice decizie reală, înlocuind-o cu o „discuție fără sfârșit”. Parlamentul, negocierile, compromisurile – toate sunt mecanisme menite să evite o confruntare directă și să dizolve orice conflict într-o procedură birocratică. Sistemul liberal se teme de decizie, deoarece orice decizie reală implică alegerea unui drum și excluderea altora, implică afirmarea unui prieten și, inevitabil, desemnarea unui inamic.

Aici intervine conceptul său de stare de excepție (Ausnahmezustand). Aceasta este momentul de criză existențială – un război, o prăbușire economică, o disoluție culturală – când însăși supraviețuirea comunității este în joc. În acest moment, normele legale devin inutile. Suveran, spune Schmitt, este cel care decide asupra stării de excepție. Suveran este cel care are curajul să spună: „Acum este un moment de criză existențială. Regulile normale se suspendă. Pentru a salva comunitatea, trebuie luată o decizie fundamentală, care nu se bazează pe legile vechi, ci creează o nouă realitate.” O decizie schmittiană este, așadar, un act de voință pură care numește criza, identifică inamicul (sistemul globalist și agenții săi locali) și pune bazele unei noi ordini, reafirmând voința poporului de a-și fi propriul stăpân.

Această decizie fundamentală, însă, nu poate rămâne un simplu exercițiu intelectual sau o speranță abstractă. Ea trebuie să se traducă în acțiune politică concretă. Și tocmai aici, în arena practică, obstacolul principal se dezvăluie a fi nu atât forța sistemului, cât fragmentarea auto-sabotoare a oponenților săi. Imperativul momentului nu este doar formularea unei idei, ci și crearea vehiculului politic capabil să o poarte spre victorie.

În peisajul politic românesc actual, spectacolul oferit de mișcarea suveranistă este unul al neputinței auto-provocate, o tragedie a orgoliilor mărunte care anulează un potențial istoric imens. Zecile de procente de români care resping categoric agenda globalistă, care simt organic nevoia de suveranitate, demnitate națională și normalitate socială sunt astăzi fărâmițate între o multitudine de partide, mișcări și personalități care, deși împărtășesc în linii mari același diagnostic, se consumă în dispute sterile și concurențe fratricide. Această fragmentare este cel mai mare aliat al sistemului pe care pretind că îl combat. Un sistem care, spre deosebire de forțele naționale, acționează ca un bloc monolitic, disciplinat și perfect coordonat. Logica istorică și strategică dictează o singură soluție, o necesitate absolută pentru supraviețuire și victorie: unirea tuturor forțelor suveraniste într-un Front Suveranist unic.

Însuși cuvântul fascie, de la care provine termenul politic Fascism, oferă cea mai puternică metaforă. O singură vargă de lemn poate fi ruptă cu ușurință, chiar și de un copil. Însă un mănunchi de vergi, o fascie legată strâns, devine indestructibilă, o armă, un simbol al puterii și al autorității. Aceasta este exact situația frontului suveranist: fiecare partid luat individual este o vargă fragilă, vulnerabilă la presiunile sistemului, la atacuri mediatice, la corupere sau la infiltrare. Sistemul iudeo-atlantist, cu resursele sale financiare nelimitate, cu controlul său asupra presei, justiției și serviciilor de informații, poate rupe aceste “vergi” una câte una, fără niciun efort. Ba mai mult, le poate asmuți una împotriva celeilalte, încurajând vanitățile liderilor și disputele doctrinare minore, asigurându-se că potențialul lor electoral se anulează reciproc, irosit în lupte interne în timp ce cetatea este asediată.

A continua pe acest drum al fragmentării este o sinucidere politică și o trădare a speranțelor a milioane de români. Un Front Suveranist, conceput ca o fascie a voinței naționale, ar schimba radical datele problemei. Nu ar fi vorba despre o fuziune care să anuleze identitățile, ci despre o alianță strategică, un bloc unit în jurul unui set de principii minimale, non-negociabile: suveranitatea statului în fața oricărei entități supranaționale, protecția capitalului și a resurselor naționale, apărarea familiei tradiționale și a credinței creștine, și o politică externă ghidată exclusiv de interesul național românesc. Toate ambițiile personale, toate nuanțele ideologice secundare, toate orgoliile trebuie să fie sacrificate pe altarul acestui scop suprem. Liderii care nu înțeleg acest imperativ istoric demonstrează că nu luptă pentru națiune, ci pentru propria lor relevanță efemeră.

Constituirea unui astfel de Front ar genera o undă de șoc în întregul eșichier politic. În primul rând, ar crea un pol de putere credibil și formidabil, capabil să adune nu doar voturile celor deja convinși, ci și să atragă masa uriașă a românilor scârbiți și dezamăgiți de întreaga clasă politică. Ar oferi o alternativă clară, o luptă pe viață și pe moarte între două viziuni ireconciliabile despre lume: pe de o parte, Frontul Suveranist, reprezentând România reală, profundă, înrădăcinată; pe de altă parte, blocul unit al sistemului iudeo-atlantist, cu toate partidele sale de fațadă (PSD, PNL, USR etc.), care nu sunt decât simple agenții locale ale aceleiași puteri globale.

În al doilea rând, un Front unit ar sparge blocada mediatică. O forță politică unificată, cotată cu un scor zdrobitor în sondaje, nu mai poate fi ignorată sau demonizată cu aceeași ușurință. Ar forța sistemul să iasă la luptă deschisă, demascându-și astfel adevărata natură anti-națională. În fața unui inamic monolitic, disciplinat și fără scrupule, a te prezenta la luptă în cete risipite nu este doar o eroare strategică, este un act de demență. Istoria este scrisă de forțele concentrate, de voințele unite care devin destin. Pentru suveranismul românesc, ceasul deciziei a sunat: ori fascină, ori dispariție.