Home / Articole Promovate / Cazuri Documentate de Omoruri Rituale – Crime Rituale

Cazuri Documentate de Omoruri Rituale – Crime Rituale

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 3, 2019

Omorurile rituale

Crime Rituale

Pentru a arata că omorurile rituale se comit în realitate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor, – după cum susţin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât conving chiar şi spiritul cel mai necredincios.

De altfel, jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tăgăduiesc evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.

De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pentru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi.

Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc povestite în cartea lui RUPPEKT, din care extragem exemplul următor:

Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creştinism, în 1456.

„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii şi pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte şi după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.

Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, şi că acolo se găseau adunaţi alţi şapte indivizi din naţia lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă şi să păzească secretul până la moarte.

Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaş creştin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasupra unui vas în care, de obicei, se primeşte sângele la tăierea împrejur a copiilor de ovrei.

Patru din ei luară parte la grozava execuţie. Unul ţinea întins braţul drept al nevinovatei creaturi; un altul, braţul stâng; un al treilea îi ţinea capul ridicat, în aşa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârşit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuşi ţipetele.

Pe urmă, luând nişte instrumente de fier, foarte ascuţite şi lungi îndeajuns, îl străpunseră din toa puţin, fu aruncat în fundul unei pivniţe a casei. După aceasta, ovreii tăiară în bucăţi mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toţi gustară din această oribilă mâncare.

Gustai şi eu însumi, ceea ce îmi produse greaţă şi un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea şi a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.(*132)

Iată după AMELOT DE LA HOUSSAYE(*133) , istoric foarte conştiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.

În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de paşi de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.

La două sute de paşi de fântână, copilul se împiedică şi căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea îşi continuă drumul şi merse să-şi spele rufele, încredinţată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase şi, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său şi pe persoanele ce se găseau acolo.

Toţi răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână şi prin tufişurile dimprejur, fără însă să-l găsească.

Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de paşi de la fântână, întâlneşte mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer şi pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb şi care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.

Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din oraşul Boulay.

Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cadavrul nenorocitului copil…

În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria şefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.

El fu condamnat să fie ars de viu, şi sentinţa fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.

Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasinatul săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de con de stradă.

Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un haham însoţit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.

– „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te aşteptăm.”

Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi se declară incapabil.

Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D… se resemnează să-i cresteze el însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba Părintelui….

Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…

Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele acestui omor.

Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru lături.”

Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor”.

Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. LAURENT, – citat de G. DES MOUSSEAUX: (*136)

D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe hahamul… şi pe Părintele Thomas, care era legat.

D… şi fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot.

Răspunsei că nu pot.

Ei aduseseră atunci un cuţit. Trântii pe călugăr la pământ şi, ţinându-l cu unul din asistenţi, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare. D… apucă cuţitul şi începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură. Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se piardă o picătură.

Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ţineau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămăşiţele într-un sac şi, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…

– Ce a-ţi făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Şi cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
– Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
– Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţinute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”

Justiţia voi să verifice locul unde ovreii aruncaseră rămăşiţele. Se descoperi canalul şi se găsiră, la intrare, urme de sânge şi filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăţi de carne, o rotulă, un fragment din inimă, nişte sfărâmături de craniu şi de alte oase, precum şi părţi din calota preotului…”

După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotărâră să se scape şi de servitorul său creştin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromiţătoare; şi… acest servitor dispăru.

Ne vom mărgini să relatăm câteva părţi din interogatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.

Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim şi ce au făcut cu el.
Mă dusei la F… şi găsii uşa închisă cu zăvorul. Bătui. F… veni şi-mi deschise.

– Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.

Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exterioară, în care se găsesc latrinele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea şi oasele. Uşa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… şi pe A. S… ocupaţi să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă.

Pe urmă fu trântit la pământ, de F… şi de M.F.- fiii lui R…

Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.

Y…, M…, F… şi eu, îi ţineam capul. A.., fiul lui R… şi I. P… îi ţineau picioarele şi se aşezaseră peste ele. A. S… şi ceilalţi (erau opt cu toţii), ţineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se mişte, până ce sângele va fi încetat să curgă.

– Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sângele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebuinţează negustorii de ulei. După ce fu umplută, A. S. o dădu lui Y…

– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servitorul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”.

El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat” „Ar fi greu, zice G. DES MOUSSEAUX(*137) să-ţi închipui o bogăţie şi o precizie de amănunte mai remarcabile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.

Să mai ascultăm şi câteva din depoziţiile autorilor acestei crime înspăimântătoare, în ceea ce priveşte întrebuinţarea sângelui de creştin.

„Cu ce scop aţi omorât pe Părintele Thomas?

– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.

– La ce serveşte sângele în religia voastră?
– Se întrebuinţează la azime…
– Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
„Întrebare hahamului A.:
– Cine ţi-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…

– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sângele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?

– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea celora cărora le aparţine făina”(*138).

Rezultatul procesului a fost că, – din şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte”(*139)

Jidanii din Europa, la această noutate care îi tulbura groaznic, începură să ţipe – nu împotriva vinovaţilor, – ci împotriva justiţiei”(*140).

După ce au oferit consulului Franţei, milioane(*141), care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorităţile sirio-egiptene şi, delegaţii lor, MONTEFIORE şi CKEMIEUX, (pe care îi vom întâlni din nou mai departe), ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaţilor, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă şi fără reluarea procesului, faptele fiind probate şi nediscutabile”(*142) Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obligaţi să se mulţumească:

„Prin expunerea şi după cererea d-lor MosesMontefiore şi Cremieux, – care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Thomas, călugăr din Damasc, el şi servitorul său Ibrahim.

Şi cum, din cauza unei populaţii atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi, siguranţa pentru întoarcerea lor…”.

Astfel de crime, în faţa cărora te apucă groaza, continuă să se comită chiar şi azi.

Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toţi, vom povesti două cazuri petrecute acum câţiva ani. Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.

Un copilaş, – aparţinând uneia dintre familiile greceşti cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paştelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus şi tare pe ovrei de acest omor.

Populaţia creştină se ridică în masă şi alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani(*143).

În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiţia austriacă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzaţi (Moise Ritter, nevasta sa şi un alt jidan complice), fură condamnaţi la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de juraţii din Rzeszov.

Curtea superioară de justiţie casă judecata, pentru că procedura nu fusese îndeplinită şi trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octombrie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.(*144)

În momentul de faţă se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan Beilis, împreună cu mai mulţi complici, asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, străpuns de 47 lovituri de pumnal.

Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectului jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa şi de la noi(*145), s-a năpustit, cu o furie nebună, ca şi în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până şi asupra juraţilor – din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.

La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliţia publică o înştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recunoască corpul.

Atunci, spre stupefacţia generală, se văzură vreo douăzeci de mame, venind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dispăruse fără să i se mai dea de urmă.

De asemenea, G. DES MOUSSEAUX vorbeşte de „numărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre marea înmărmurire a rudelor lor”(*146).

Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor?

Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub numele de Neofit.

Examenul cărţii Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de NEOFIT (*147).

Kuvahaun tulos haulle infruntarea jidovilor

„A ucide pe creştini şi a le lua sângele…”, – zice NEOFIT, – este o taină a ovreilor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.

*

132. Alphons Spina, De Bello Judaeorum; Vezi Ruppert, I. cit, p. 177. Din mărturisirile jidovilor, rezultă că ei încep adesea prin a tăia împrejur copilul de sex bărbătesc asupra căruia vor să comită omorul ritual. (Ruppert, Leit, p. 179).

Ei consideră ca o ruşine să îngroape cadavrele creştinilor astfel ucişi, – ceea ce a uşurat descope-rirea mai multor crime de această natură. (Ruppett, I. cit, p. 183).

133. A de la Houssaye, Abrégé du Proces fait aux Juifs de Metz, en 1670. Vezi Drumont, La France Juive II. p. 402409.
Toate documentele acestui proces sunt la dispoziţia criticii.
134. Rohrbacher, Histoire universelle de l’Eglise, T. XXVIII, p. 683. Paris, 1852.
135. G. des Mousseaux, I. cit, p. 200.
136. Achille Laurent (membru al Societăţii Orientale). Relation historique des affaires des Syrie, depuis 1840, jusqu’en 1842, et procedure complete dirigée, en 1840, contre les Juifs de Damasc, etc… T, II, p. 24 şi următoarele. Paris, 1846 (Gaume Freres Edit). Această publicaţie conţine piesele autentice ale procesului, – care sunt depuse la Ministerul Afacerilor Străine, din Paris. – Vezi G. des Mousseaux, I. cit, p. 202.
137. G. des Mousseaux, I. cit, p. 206.
138. G des Mousseaux, I. cit p. 231.
139. Idem, I. cit, p.212.
140. Idem, I. cit, p.202.
141. Idem, I. cit, p 218 (notă)
142. A Laurent. I. cit. p. 251-255. Piéces juridiques. Citat de G. des Mousseaux, I. cit, p. 213.
143. Drumont, I. cit, p.412.
144. Ibidem.p. 413.
145. Vezi: Scrisorile din Rusia din Universul, 2 oct.; din Adevărul. 3 oct.; din Seara. 3 oct. etc.
146. G. des Mousseaux, I. cit, c. VI, p. 186.
147 .Neofit, Înfruntarea jidovilor asupra legii şi obiceiurilor lor. Publicată, pentru prima oară, la Iaşi, în 1803. A 5-a ediţie a apărut în Bucureşti în 1872 (Bibliot Academiei Române. A. 2757).

Texte extrase din cartea lui Nicolae Păulescu – Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria 

2 comments

  1. Pogrom se numeste cand nu exista vinovatie, nici fapta vinovata.
    Excluderea fortata teritoriala sau comunitara nu este pogrom, nici genocid – sigur ca cine omoarai nu trebuie sa se astepte la mangaiere pe crestet dinspre partea vatamata.
    Daca ar fi fost pogrom erau majoritari omoratii si ar fi fost urmariti sa fie exterminati cu totii – nu a fost vreun caz din acesta fiindca nu pentru religie au fost indepartati ci pentru fapte criminale.
    —-
    Din moment ce – conform valorilor lor sataniste, talmudism babilonian – aceste crime ritualice reprezinta necesitate si normalitate…. ce este defaimare?
    Ce eset defaimare cand se arata nu doar cum ii chema “inainte” ci si “inainte de inainte”…. asa de ascuns se prezinta “gazdei”. Disimularea, furtul de identitate – minciuni permize de zeul lor, Ba’al.
    Defaimare ar fi daca unul de-al lor s-ar ruga in ascuns la Iisus Hristos si l-am descoperi, adica am face cunoscut ca “strica” faima lor!?!
    Pana si aici se vede cum manipuleaza folosind cuvintele si semnificatiile date de fraieri
    Organizatia lor (liga – asociere de asociatii!) se opune publicitatii cand este afirnata chiar FAIMA de care EI se bucura in fapt si – fariseic – sustin “pe invers” in public.
    … si ne mai miram cum de au inventat relativismul cultural, negarea Adevarului pentru afirmarea de “adevarurui” individuale, diferind de la individ la individ.

  2. caroline gunderode

    pogromul mai poate fi definit si ca o revolta populara impotriva unui anume nucleu iudaic toxic care a comis crime sau tradari . E vorba deci de o revolta de mase populare ! Acolo unde exista cauze obiective pentru revolta impotriva unui anume grup dusmanos .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *