Incorect Politic
Decembrie 2, 2025

Când se repetă simbolic crimele din 1938, România își pierde busola morală

Via Certitudinea:

Am primit nenumărate reproșuri cum că ba sunt obsedat de Mișcarea Legionară, ba că îmi fac imagine pe seama ei. Nu, nu sunt obsedat de acest fenomen, sunt doar reactiv la atacurile asupra istoriei mele și ale poporului meu.

Nu accept sentințe istorice prefabricate de alții, cu atât mai mult o supralegislație care ne face și mă face purtătorul veșnic al unui stigmat mincinos, încălcându-mi-se toate drepturile la liberă exprimare. Consider adevărul etern mai important decât legile conjuncturale și îl exprim ca atare, indiferent de riscurile care decurg din această atitudine.

Iar Mișcarea Legionară, de care îmi permit să vorbesc liber, nu este o trambulină politică, ci un salt mortal fără plasă de protecție, care a fost înlocuită cu un covor de cuie.

Dărâmarea troiței ridicate la Tâncăbești, în memoria celor paisprezece oameni uciși fără proces, în noaptea de 30 noiembrie 1938, și înlocuirea ei cu o perie de WC nu este un incident izolat, nu este o „glumă proastă” și nu este o simplă vandalizare. Este un act care lovește în trei planuri fundamentale ale identității românești:

• planul spiritual, pentru că o cruce este, în Ortodoxie, loc sfințit,
• planul istoric, pentru că troița marchează una dintre cele mai grave crime politice comise de statul român modern,
• planul memoriei colective, pentru că distrugerea unui monument funerar este o încercare de ștergere a unei traume.

Când brațele unei cruci sunt retezate, în preajma zilei în care sunt comemorați cei asasinați acolo, asistăm la o combinație letală de ignoranță, ură și complicitate morală, cu un episod rușinos din istoria statului român.

Noaptea Sfântului Andrei, 1938 – primul mare masacru politic al regimului Carol al II-lea

Pe 29–30 noiembrie 1938, în plin regim autoritar al lui Carol al II-lea, statul român a comis una dintre cele mai abjecte crime politice din Europa interbelică. Sub pretextul „tentativei de evadare”, 14 lideri legionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, au fost sugrumați în dube, apoi împușcați pe la spate și aruncați într-o groapă comună la Jilava. Peste trupurile lor s-a turnat acid sulfuric. Ordinul a venit direct din structurile statului: ministrul de Interne Armand Călinescu, directorul Siguranței Mihail Moruzov, înalți ofițeri de jandarmi și penitenciare, totul cu aprobarea tacită a regelui Carol al II-lea.

Mărturia jandarmului Sârbu, dată în 1940 în fața Comisiei Curții de Casație, care era instanță supremă a statului, arăta fără echivoc cum s-a derulat asasinatul. A urmat intimidarea jandarmilor participanți, falsificarea actelor și minciuna oficială.

Aici nu mai este vorba de o „interpretare”, ci de un document oficial al statului român, care confirmă un act de terorism de stat.

Troița ca trecut sacru al satului românesc

În cultura tradițională românească, troița are o încărcătură cu mult peste orice semnificație politică. Ea este altar creștin în aer liber, loc de rugăciune, hotar sacru, monument funerar și simbol apotropaic (semn protector al comunității).

Românii ridicau troițe la răscruci, la marginea satelor, pe mormintele eroilor și în locurile unde s-a vărsat sânge nevinovat.

Atingerea unei troițe, la propriu (a o lovi cu ciocanul sau fierăstrăul) era și este considerată în lumea credincioșilor ortodocși un păcat greu, comparabil cu profanarea mormântului. Nici turcii, în epoca fanariotă, nu smulgeau troițele decât în episoade de maximă violență anti-creștină.

Câte dintre puterile care au trecut peste acest pământ și-au permis să reteze o cruce? Foarte puține și doar în contexte de prigoană, de ură, de război cultural.

Iconoclasmul modern și mutilarea simbolului creștin

Tradiția ortodoxă condamna, încă din secolul al VIII-lea, iconoclasmul – distrugerea simbolurilor sacre. Biserica a calificat iconoclasmul o manifestare a duhurilor rele, pentru că atacă însuși adevărul Întrupării lui Hristos.

Retezarea brațelor unei cruci nu este doar vandalism, ci negarea brațelor lui Hristos deschise lumii, mutilarea semnului mântuirii, semn de dispreț față de Dumnezeu și față de tradiția creștină a poporului român. În termenii teologiei ortodoxe, fapta este un păcat de tip profanare, încadrabil la capitolul „lucrări ale întunericului”.

Memoria uciderii din 1938 – motivul real pentru care troița a fost lovită

Astăzi, se recurge la narativul facil: „a fost dărâmată pentru că era legionară”. Justificarea este nu doar falsă, ci și periculoasă, pentru că, în realitate, troița de la Tâncăbești marchează un loc unde statul român a comis o crimă, comemorează morți executați fără proces, ceea ce constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale, indiferent cine ar fi fost ei, și amintește de abuzurile unui regim autoritar care nu avea nimic creștin, democratic sau legal în acțiunile sale.

Dacă un stat sau grup politic începe să decidă care morți pot avea cruce și care nu, ne întoarcem exact în 1938. Și în 1940. Și în 1941. Este spirala întunecată a răzbunării, nu a reconcilierii.

De ce a fost distrusă troița exact înainte de 30 noiembrie?

Cine crede în coincidențe, nu are decât să creadă. Cine cunoaște istorie, nu crede.

Data de 30 noiembrie este memoria însângerată a crimei politice comise de Carol al II-lea. De aproape un secol, români de diferite orientări – nu doar simpatizanți legionari – aprind lumânări la Tâncăbești.

Distrugerea troiței cu puțin timp înainte de comemorare este un act de intimidare, o repetare simbolică a crimei și un mesaj că unii morți trebuie să rămână „îngropați și șterși”. Această mentalitate este incompatibilă atât cu democrația, cât și cu creștinismul.

România oficială tace – și tăcerea devine complice

În orice țară europeană civilizată, vandalizarea unei cruci ar produce reacția Bisericii, indignarea publică, o anchetă serioasă și dezbaterea în presă. În România, tăcerea oficială este însă aproape totală.
Această tăcere spune mai multe decât fapta însăși, și anume că sacrul nu mai este respectat, că istoria este interpretată arbitrar, că memoria victimelor politice este negociabilă și că autoritățile se tem să atingă subiecte „incomode”. Dar, în fața unei cruci retezate, nu există subiect „incomod”. Există doar rușine, complicitate și lașitate.

O cruce nu se retează. Niciodată!

Cine lovește o cruce, lovește în fundamentul spiritual al acestui popor.
Cine profanează un memorial, atacă memoria victimelor.
Cine își permite să reteze și să pângărească o troiță, înseamnă că se simte protejat de tăcerea instituțiilor și de indiferența societății.

Dar istoria nu iartă. Și memoria celor 14 morți din noaptea Sfântului Andrei nu poate fi ucisă cu o drujbă.

Troița poate fi ridicată la loc.
Brațele crucii pot fi refăcute.

Dar actul comis rămâne un semnal de alarmă, un S.O.S.: România se îndepărtează de rădăcinile ei creștine și de respectul pentru morții ei. Iar o țară care își pierde respectul pentru sacralitatea crucii și pentru memoria victimelor începe să-și piardă sufletul.

____________________

P.S. Fac o precizare pe care sper să o înțeleagă și domnul Florin Dobrescu. Nimeni nu are dreptul să confiște un simbol sau un loc sacru, care aparține întregii comunități. Nimeni nu are dreptul să decidă cine trebuie să vină sau să nu vină într-un asemenea loc. Nici chiar Patriarhul. O troiță este, așa cum am spus, un altar creștin în aer liber, un loc de rugăciune, un hotar sacru, un monument funerar și un simbol protector al comunității. O troiță nu aparține unui club, unui ONG sau unui trib. Cine și-l adjudecă astfel se face – voluntar sau involuntar – vinovat de complicitate cu dușmanii cei mai răi ai neamului românesc. Coboară el însuși credința și simbolul crucii la nivelul unui obiect utilitar, al unei perii de WC.