Beduini Români! Tribul Beduinilor cu Rădăcini Românești

Incorect Politic
Ianuarie 6, 2020

Preluat de pe Justițiarul:

MEE (Middle East Eye): „Beduinii din Sinaiul de Sud se întorc la originile lor”

Tribul Jabaliya (Geabelia) – descendenți ai soldaților romani, originari de pe actualul teritoriu al României, veniți în zonă în secolul al VI-lea – încă protejează Mănăstirea Sfânta Ecaterina, chiar dacă s-au convertit la islam.

SFÂNTA ECATERINA, Sinai: În secolul al VI-lea, împăratul bizantin Iustinian I, zis și „cel Mare”, (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus)  a trimis un grup de bărbați din țara cunoscută  astăzi ca România în sudul peninsulei Sinai, pentru a construi o biserică și un zid de apărare.

Hramul mănăstirii este Schimbarea la Faţă, dar mai este cunoscută și ca „Mănăstirea Rugului Aprins”. Plutonul de soldați, între 20 și 40 de bărbați în total, a primit ordin să rămână acolo și să protejeze locul sfânt de triburile barbare.

Astăzi, urmașii acelor bărbați constituie tribul Jabaliya (Nota traducerii: Geabelia în limba română) și continuă să protejeze mănăstirea, în ciuda convertirii lor la islam.

(Nota traducerii: Aşezământul monahal Sfânta Ecaterina este, probabil, cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, cu o istorie de 17 secole. Mănăstirea se află sub autoritatea Bisericii ortodoxe autocefale a Sinaiului şi este înscrisă din 2002 în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

În prezent în Mănăstirea Sfânta Ecaterina trăiesc 25 de monahi de mai multe naţionalităţi, iar slujbele se oficiază în greaca bizantină. Sursa: Wikipedia)
Aşezământul monahal Sfânta Ecaterina.

Jabaliya/Geabelia  se traduce din limba arabă prin „din munte”, întrucât tribul locuiește în munții din treimea de sud a peninsulei. Capitala sa, orașul Sfânta Ecaterina, construit aproape de mănăstire, se află la aproximativ 1.500 de metri peste nivelul mării. Nu este un teren ușor: munții sunt arizi, temperaturile sunt extreme, iarna ninge și resursele sunt minime.

Geabelii s-au aclimatizat pe acest pământ ostil. Au învățat cum să optimizeze puținele resurse disponibile, cunoscând terenul la centimetru. De asemenea, acești urmași ai valahilor venerau mult natura, fiind una cu ea. O spunere beduină familiară în zonă avertizează: „Dacă ucizi un copac, ucizi un suflet.” Au profitat de puțina ploaie care cade anual și au început să planteze copaci și să planteze livezi. Aceste mici livezi sunt terenuri împrejmuite cu  ziduri rudimentare ca să păstreze animalele în interiorul terenului beduinilor. De asemenea, au devenit ciobani ca strămoșii lor, ducându-și animalele spre zone în care părțile cu vagă verdeață apar pe fondul dezolant al nisipurilor și pietrelor brune.

„Bunicul meu își petrecea vara în livada lui. El obișnuia să aibă grijă de fructele sale, le  recolta și le usca. La sfârșitul verii, împreună cu alții din tribul nostru și chiar cu oameni din alte triburi, mergeau la Cairo sau Suez cu cămilele pentru a-și vinde sau comercializa produsele.”, își amintește Nasser, un tânăr ghid din tribul Geabelia. Din Cairo, beduinul sa întorcea cu trestie de zahăr. Aprindeau focuri pe vârfurile munților, semn așteptat de triburile din Arabia Saudită, în celălalt capăt al Golfului Aqaba, pentru a aduce ceai și mirodenii la piață. A fost o viață simplă pe vremuri.

Dar totul a început să se schimbe după ce statul Israel a fost fondat în 1948. Pe atunci, odată cu noua frontieră, pământurile unor triburi beduine (există până la 12 în peninsulă) au fost împărțite. Contrabanda a înlocuit tranzacțiile. Beduinii erau martorii din primul rând la un război care nu era al lor. Apoi, din 1967 până în 1982, au fost forțați să trăiască sub stăpânirea Israelului, ocupant al peninsulei după războiul de șase zile.

Când turiștii au început să vină la Sinai, beduinii au început să-și piardă identitatea (MEE / Max Siegelbaum)

Israelul a creat o oarecare infrastructură, iar taberele de plajă pentru vacanțe au atras cetățenii săi. Mai târziu, după ce Sinai a revenit la Egipt prin acordul de pace cunoscut drept „teritorii pentru pace”, Cairo a dezlănțuit o frenezie a dezvoltării. Împreună cu coralul minunat al Mării Roșii, lumina soarelui și plaja, Sinaiul a devenit tentant pentru turismul internațional. Beduinilor de pe coasta peninsulei le-a fost interzis în mare măsură să lucreze în sfera turismului,  aceste servicii au rămas exclusiv ca o afacere pentru capitala Cairo.

Dar pentru tribul Geabelia abordarea a fost diferită. Munții interiori,cei din jurul Sfintei Ecaterina, au fost declarați zone protejate, iar oamenii din trib au început să lucreze ca ghizi pentru turiștii care veneau să urce pe Muntele Sinai pentru a vedea răsăritul din vârful său și pentru a vizita mănăstirea. Într-un sezon bun, până la o mie de vizitatori fac zilnic excursia aceasta, venind din stațiunile de pe plajele golfurilorAkaba și Suez din Marea Roșe.

Au fost momente bune pentru localnici, dar beduinii au început să-și piardă identitatea. „Turistii i-au făcut pe oameni să uite cine sunt. Au lucrat pentru un salariu zilnic, fără să privească spre viitor.”, spune Mohamed Kheir, de la Fundația Comunitară Sinaiul de Sud. În anii ’80, tinerii geabeli au început să-și ignore livezile și animalele, mulțumindu-se cu banii câștigați relativ ușor de la vizitatori.

Între 2004 și 2006, o serie de atacuri teroriste cu explozivi au zguduit coasta Mării Roșii. Un hotel aflat chiar la granița cu Israel, la Taba, a fost ținta unui atentat terorist în anul 2004, împreună cu două tabere de plajă, act criminal care a lăsat în urmă 34 de oameni morți. În 2005, orașul stațiune Sharm al-Sheikh a fost afectat de o serie de atentate cu bombe, acestea ucigând 88 de oameni. Un an mai târziu în Dahab, celălalt oraș turistic principal de-a lungul coastei, alți 23 de nevinovați au murit într-un nou atentat. Din cauza acestor atentate teroriste comise în regiunea Sinai, de militanţi ai reţelei teroriste Stat Islamic, turismul a început să scadă, în special fiind evitată zona de turiștii israelieni, care încă mai aveau senzația că această zonă litorală a Mării Roșii le mai aparține teritorial. „Spuneam întotdeauna că acesta este cel mai bun loc al Israelului.”, a spus cu nostalgie Sharon, o femeie israeliană aflată într-o vacanță de familie într-o tabără aproape goală, lângă orașul egiptean Nuweiba, în anul 2011.

Așa-zisa revoluție din ianuarie 2011, declanșată de „primăvara arabă”, împotriva conducătorului Hosni Mubarak a golit zona peninsulei Sinai de străini, aceștia temându-se că ciocnirile continue din Cairo și din alte orașe egiptene importante se vor extinde și în sudul Sinaiului. În plus, tulburarea din ce în ce mai mare în partea de nord a peninsulei, în jurul graniței cu Gaza, nu a contribuit la întărirea imaginii de oameni nobili și ospitalieri pe care beduinii au întreținut-o de-a lungul secolelor.

Ghizii geabeli au acum mai puțini vizitatori de condus și tarabele care vând suveniruri nu mai au cui să-i vândă marfa expusă. Beduinii tineri, dar și persoanele în vârstă fără o educație adecvată, au dificultăți în a găsi locuri de muncă pentru a rămâne în continuare acasă. Se adună dezamăgiți pentru a-și bea în tăcere rafinatul lor ceai sau pur și simplu pleacă spre Cairo în căutarea unui viitor mai bun.

Fundația comunitară Sinaiul de Sud încurajează beduinii să se întoarcă la rădăcini (MEE / Max Siegelbaum)

Dar mai au totuși o soluție: revenirea la originile lor! Și aceasta este exact ceea ce fac.

Aproape zilnic, în perioada de primăvară-vară, Hussein ia calea care pornește din spatele ultimelor case ale Sfintei Ecaterina. Câștigă altitudine rapid, dar odată ajuns mai sus devine o plimbare fermecătoare printr-un defileu, între stânci și câte un  izvoare ocazion de apă rătăcit întyr-un decor selenar. În aproximativ o oră de mers, Hussein ajunge în livada lui.

„Cred că bunicul meu a cumpărat terenul  acum o sută de ani. Această livadă are în jur de 300 de ani. Tatăl meu a lucrat și el, dar s-a oprit și livada a fost abandonată timp de 20 de ani. A lucrat în turism, ca toată lumea. Acum, am revenit pentru că livada a devenit iarăși importantă pentru gospodărie.”, spune Hussein, după ce a cules niște rodii. Are și măslini, caiși, puțină viță de vie și peri.

Prin Fundația Comunității Sinaiul de Sud, Mohamed Kheir încurajează oamenii să se întoarcă în livezi. Ei ajută la construirea zidurilor exterioare, a puțurilor și a micilor diguri pentru a depozita apa de la ploaie sau zăpada ocazională din iarnă. Anul trecut, spune Mohamed, o treime din familiile din Sfânta Ecaterina s-au întors să cultive cele peste 400 de livezi din văile zonei. „Cu o livadă, beduinii au ceva, o bucată de pământ a lor. Pământul a fost întotdeauna ceva important pentru noi.”, adaugă Mohamed, care subliniază calitatea înaltă a produselor, complet ecologice.

Dar grădinile nu sunt suficiente pentru viața modernă. Revenirea la originile culturii este importantă, dar turismul este și el încă o sursă de căștig. De aceea, beduinii vor să atragă din nou turismul și nu numai doar pentru excursiile de o zi la mănăstirea construită de strămoșii lor creștini. Profitând de cărările străvechi care duc spre livezi și leagă văile, vizează și turismul rural, ecoturismul. Acest lucru ar permite vizitatorilor să petreacă mai mult timp și să obțină o mai bună cunoaștere a zonei. Beduinii geabeli din Sfânta Ecaterina caută turismul de calitate, mai degrabă decât cantitatea.

„Obțineți totul, de la vârfuri mari, rotunjite, până la munți care arată ca vestiții Matterhorn din Europa. Cred că sunt cei mai spectaculoși munți din Orientul Mijlociu. ”, spune Ben Hoffler, membru englez al Royal Geographic Society din Londra și autor al primului ghid de trekking din peninsulă. (Nota traducerii: „Trek este un tip de călătorie aventuroasă și lungă, efectuată pe jos în zonele în care mijloacele comune de transport, în general, nu sunt disponibile. Trekking-ul nu trebuie să fie confundat cu alpinismul.” Wikipedia) Hoffler a stat în Sfânta Ecaterina  mai mult de șase ani și a ajutat comunitatea locală să dezvolte rute și strategii de drumeție.

Beduinii geabeli și alte triburi au organizat recent câteva drumeții în munții din jurul Sfintei Ecaterina. Mesajul lor: „Sinaiul de Sud este în siguranță” (MEE / Max Siegelbaum)

„Istoria îi va ajuta cu siguranță. Sinaiul a fost podul terestru dintre Africa și Asia și un coridor major al istoriei, așa că pe o astfel de rută găsești totul, de la temple ale faraonilor până la anticii nabateeni sau la avanposturile cruciaților, mănăstiri bizantine și palatele otomane. Niciun alt munte din lume nu are o astfel demoștenire. Alții nu au același patrimoniu cultural fabulos, cu toate legendele despre Moise.”, adaugă Hoffler.

În ciuda tulburărilor din ce în ce mai mari provocate de luptătorii islamiști din Sinaiul de Nord, beduinii geabeli au organizat recent câteva călătorii în munții din jurul Sfintei Ecaterina, mesajul lor fiind: „Sinaiul de Sud este în siguranță”. Un număr de 65 de persoane s-au adunat pentru primul eveniment de acest fel, care a avut loc la începutul lunii decembrie, și un număr similar este așteptat pentru următorul eveniment. Primul grup a fost format în principal din egipteni din Cairo. Au fost însă și unii vizitatori internaționali, care s-au bucurat de cele două zile, descoperind văile pitorești și dormind în livada lui Hussein.

Beduinii ne asigură că ei pot păstra teritoriul lor în siguranță. Este departe de zona problemă, aflată la aproximativ 400 de kilometri distanță, susțin ei. „Noi suntem cei care trăim aici. Dacă va exista un pericol, vom afla foarte repede.”, spune Musallam, un membru al tribului de pe țărmul de pe coasta, care a participat la călătorie ca ghid pentru a arăta modul în care cele cinci triburi care compun comunitatea beduină din Sinaiul de Sud lucrează strâns împreună.

„Avem, din câte știm, 33 de tipuri de plante medicinale diferite, bazine cu apă de până la 15 metri adâncime și canioane.”, spune Mohamed Faraj, un lider al comunității geabelilor din Sfânta Ecaterina, care cunoaște fiecare vale și fiecare creastă din peninsulă. „Dar, în general, este un loc în care să te regăsești. Un loc asemănător unei căi spre fericire.”

Sergi CABEZA

Traducere și adaptare Marius Albin MARINESCU

Sursa: MEE (Middle East Eye)

II

Valahii de pe muntele Sinai: Legendă sau adevăr pierdut?

Beduinii din tribul geabelilor nu par să se deosebească de ceilalţi sinaiţi. Arată la fel, vorbesc la fel, au aceleaşi tradiţii. Totuşi, când întâlnesc un român, se opresc şi îşi deapănă repede povestea: şi ei, geabelii, sunt de origine română, iar strămoşii lor valahi au fost aduşi acolo de către împăratul Iustinian, când a fost întemeiată mănăstirea Sfânta Ecaterina, adică în secolul VI. Au fost creştini până nu demult, prin sec. XVIII. Povestea lor este incredibilă.

Până de curând, nimeni nu i-a luat în serios. Lingviştii români nu ştiu nimic despre ei, istoricii au vagi informaţii, care provin din notele de călătorie ale unor străini ce s-au perindat pe la locurile sfinte în secolele trecute. De curând, au fost făcute câteva cercetări amănunţite cu privire la această comunitate.

Cercetatorul Andrei Popescu-Beliş a studiat o mulţime de izvoare, de la surse istoriografice bizantine, la manuscrise din biblioteca mănăstirii şi mărturii din evul mediu, renaştere şi epoca modernă, ţinând cont şi de tradiţia orală a beduinilor numiţi geabeli, adică „oameni de la munte”.

Ce rezultă din cercetările sale? Într-adevăr, în secolul VI, când Iustinian a hotărât construirea Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, au fost trimise în Egipt o sută de familii de ‘abid-al-Rum, adică „servitori/ sclavi ai romanilor”, cum susţine cronicarul Eutychius din Alexandria (sec. X), cu scopul de a sluji mănăstirii şi de a o apăra.

Descendenţii acestor servitori trăiau şi în vremea cronicarului, în preajma mănăstirii, iar printre ei se numărau şi aşa-numiţii Lahmiyin. Se pare că toate informaţiile ulterioare derivă din această mărturie, dar au fost reinterpretate şi modificate. Astfel că numele Lahm, care nu se ştie exact la ce neam se referă, a fost interpretat ca provenind din Valah (în araba nu există v la început de cuvânt), iar în loc de „sclavi ai romanilor”, prin care se arăta doar că cele o sută de familii proveneau din imperiu, s-a spus ca geabelii vin din Pont (Marea Neagră).

Un manuscris din mănăstire, considerat copie după un document din anul 530, care vorbeşte chiar despre fondarea acesteia, pomeneşte despre aducerea acestor creştini de la Marea Neagra, din ţara valahilor (bilad-al-Aflah). Unii cercetători consideră că acest manuscris a fost redactat abia în sec. XVII-XVIII. În sec. XVI, un călător ceh, pe nume Cristophe Harant, povesteşte despre aceşti beduini şi face o afirmaţie surprinzătoare: căpeteniile se numesc în limba lor capi.

În epoca modernă, beduinii geabeli au aflat tot mai multe despre această legendă a originii lor europene, integrând-o în tradiţia lor orală. Un cercetător japonez, Nishio Tetsuo, a alcătuit un inventar lexical al geabelilor, care nu conţine însă nici o trăsătură particulară, fiind vorba doar de cuvinte arabe.

Prin urmare, nici un fir care să confirme legenda originii valahe a acestor beduini. Totuşi, exista un factor biologic care merită luat în seamă: cercetările făcute în anii ’70, pe eşantioane de sânge, prelevate de la toţi beduinii de pe muntele Sinai, au demonstrat că geabelii sunt diferiţi şi destul de neobişnuiţi faţă de celelalte triburi de beduini. Din păcate, nu s-au făcut comparaţii cu populaţiile din nordul sau sudul Dunării.

În plus, chiar dacă s-ar face, nu ştim cât de relevante ar fi rezultatele, deoarece în Balcani au avut loc, de-a lungul timpului, multe amestecuri de populaţii. Iata si concluzia cercetatorului: este vorba de o interpretare eronata a textului lui Eutychius, care a luat proportii, asemenea telefonului fara fir, si a patruns chiar si in traditia beduinilor. In realitate, nu stim decat ca cele o suta de familii trimise de Iustinian sa ajute la treburile manastirii proveneau din imperiu, dar nu stim de unde anume.

Etnonimul Lah nu stim la ce se refera. Valahii si Marea Neagra au fost introduse ulterior in poveste, printr-o interpretare eronata. Capi nu este un cuvant romanesc sau romanic. Nu exista urme romanice in limba geabelilor. Prin urmare, daca acesti beduini au, intr-adevar, o ascendenta europeana, acest lucru nu mai poate fi stabilit astazi decat pe baza unor analize de ADN.

O altă cercetare a fost întreprinsă de către Laura Sitaru, dar concluziile sale sunt diferite de cele ale lui Popescu-Beliş. Pe lângă mărturia lingvistică a călătorului ceh, mai aflăm şi de aventurile călătorului german Samuel Kiechel, tot în secolul al XVI-lea, care spune că aceşti beduini spun la păduchi pedoci. Mai trebuie să ţinem cont, afirmă cercetătoarea, de faptul că, la scurtă vreme dupa fondarea mănăstirii, în anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, susţine că la Sfânta Ecaterina se vorbeau latina, greaca, siriaca, egipteana şi bessa. Or, se ştie că bessi erau un trib tracic din Balcani.

Există şi astăzi un trib de beduini numit bezya, care locuieşte în orasul Ter, nu departe de muntele Sinai. Este aceasta o coincidenţa? Oare acei „servitori romani (sau ai romanilor)” de care pomeneşte Eutychius erau traci care încă îşi păstrasera limba maternă şi se rugau în limba lor ori într-o limbă romanică în curs de formare? Pentru Andrei Popescu-Beliş, prezenţa bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina este extrem de improbabilă, în ciuda acestei mărturii. Pentru Laura Sitaru, este o cale importantă de cercetare.

În plus, spune cercetătoarea, existenţa celor două cuvinte cu aspect românesc în limba geabelilor în sec. XVI este o dovadă clară că aceşti beduini sunt romanici creştini care au fost arabizaţi. E posibil ca în limba lor să mai existe şi alte urme, dar încă nu au fost întreprinse cercetări serioase în acest sens. Inventarul lexical redactat de cercetătorul japonez nu este suficient de relevant, căci se bazează doar pe trei subiecţi intervievaţi, membri ai aceleiaşi familii, care, în plus, nu locuiesc în satul geabelilor, aflat chiar lângă mănăstire, ci în oraşul Ter.

Cercetările cu privire la misteriosul trib al geabelilor sunt abia la început. Să rezumăm: tradiţia afirmă că geabelii sunt creştini europeni, aduşi chiar la întemeierea mănăstirii, în sec. VI, pentru slujirea şi paza monahilor. Nu ştim exact din ce parte a imperiului provin, deoarece au avut loc interpolări în manuscrise.

Din punct de vedere biologic, geabelii sunt, în mod sigur, un neam distinct de ceilalţi beduini de pe muntele Sinai. Din punct de vedere lingvistic, ei au fost arabizaţi complet, dar în sec. XVI, mai existau cuvinte romanice în limba lor. De altfel, încă nu au fost întreprinse anchete lingvistice serioase asupra graiului lor.

Rezultă de aici multe semne de întrebare. Dar cel mai important lucru care trebuie luat în considerare este prezenţa bessilor la această mănăstire, dar şi la altele din zonă. Într-un articol intitulat ”Bessi în mănăstirile din Orient”, pr. prof. Dumitru Stăniloae inventariază toate izvoarele care se referă la prezenţa acestui neam la locurile sfinte. Astfel, pe lângă jurnalul de călătorie al lui Antoninus Placentinus, pomenit mai sus, din care am aflat că la Sfânta Ecaterina se vorbea limba bessă, mai aflăm, din Viaţa Sfântului Teodosie, că în mănăstirea întemeiată de acesta la răsărit de Betleem, în sec. VI, existau patru biserici: una pentru bolnavi mintal, una în care se slujea în limba greacă, una în care „neamul bessilor înalţă în limba lor rugăciunile Stăpânului comun” şi o alta, în care se slujea în limba armeană. Tot din sec. VI-VII ne provine o informaţie datorată lui Ioan Moscu, care spune că, în Palestina, existau două mănăstiri cu numele Soubiba, una de limbă bessa şi una de limba siriacă. De asemenea, în „Viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit” se vorbeşte de mai multe mănăstiri besse în Palestina.

Mai mult, o mănăstire de bessi exista la 553 chiar în Constantinopol. Cine sunt aceşti bessi, prezenţi în număr aşa de mare în mănăstirile din Orient?

Sunt traci care vorbeau o latină evoluată spre o limbă romanică?

Se înţelege oare prin „limba bessă” limba autohtonilor traci?

Semnalarea bessilor şi a limbii lor la o vreme când se presupune ca limba autohtonilor a murit demult şi că toţi tracii şi dacii romanizaţi vorbeau latina, ar fi uimitoare. Însă cel mai important lucru care trebuie reţinut este acela al prezenţei incontestabile a bessilor la locurile sfinte, inclusiv la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina”.

Atestarea lor coincide, în mod surprinzător, cu semnalarea celor o sută de familii plecate din imperiu să slujească mănăstirea, care stau la baza viitorului trib al geabelilor. De aici trebuie să pornească viitoarele cercetări.

Geabelii, “oamenii de la munte”, îşi duc viaţa mai departe, neştiuţi de fraţii lor de sange. E de mirare că nimeni nu i-a luat în seamă până acum. E de mirare că istoricii şi lingviştii români nici n-au auzit de ei. Astăzi, s-ar putea să fie prea târziu să se mai poată face ceva pentru a salva de la pieire adevărul.

Arabizarea ultimilor beduini valahi pare să fie completă. Legenda va rămâne legendă, dacă nu se va găsi o echipă cu mult entuziasm şi cu fonduri, care să întreprindă cercetări aprofundate, să facă anchete lingvistice şi teste biologice. Va rămâne doar amintirea unei comunităţi de valahi, plecată acum un mileniu şi jumătate să slujească o mănăstire din Egipt.

Aurora PEŢAN

Sursa: http://www.formula-as.ro/

Un trib de români în Sinai

În toamna anului trecut, tocmai întors din Egipt, un prieten m-a convocat la „o senzaţională”: „În Sinai, mai exact pe lângă Mănăstirea Sf. Ecaterina, trăieşte un trib de beduini de origine română!” Hai, că s-a ţăcănit şi ăsta, mi-am zis, de vreme ce a început să vadă beduini, eschimoşi, mâine-poimâine canibali de prin jungla amazoniană, toţi, evident, de origine română. „Şi cum ţi-ai dat seama de asta? Aveau arborat tricolorul pe cămile?”, am dat-o pe glumă. El nu şi nu, că e treabă serioasă: „Geabelii ăştia, că aşa se numesc, sunt diferiţi de celelalte triburi de beduini. Spun că strămoşii lor au venit de la Dunăre, înţeleg multe cuvinte din limba noastră, deşi n-o vorbesc, evident, sunt arabizaţi complet. Călugării mi-au spus că în arhiva mânăstirii există şi documente despre povestea asta“. Da, începe să pară interesant. Aşa că, iată-mă în Sinai, spre a mă întâlni cu fraţii noştri, beduinii!

                        Fără obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu

Sigur că, în mintea mea, hai să-i zicem europeană, urma să mă duc la geabeli acasă, să stăm la taclale, să bem ceai, să fac fotografii, să văd ce gândesc, cum trăiesc, ce mănâncă… În timp ce-i povesteam toate astea, cu entuziasm balcanic, Ashraf, călăuza noastră într-ale deşertului, se uita la mine precum la un OZN. Mi-a reamintit că mă aflu, totuşi, prin Asia, spre Africa, într-o zonă folclorică total diferită de a mea. Mai mult, într-o peninsulă populată de triburi de beduini, destul de primitive, suspicioase, foarte închise. Şi unde nu există obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu, când ţi se năzare ţie.

Casa unui beduin este tabu. Intră în ea doar rudele apropiate, din acelaşi trib, şi nu oricând, ci numai dacă sunt invitate. Aşa că Ashraf mi-a sugerat strategia turistică, singura posibilă, de altfel. Geabelii locuiesc în apropierea Mănăstirii Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai. O zonă numai piatră şi granit, unde sărăcia îţi rânjeşte la tot pasul. Dacă vezi un smoc de iarbă, te poţi considera norocos.

Un copac numit accacia şi doi-trei palmieri se cheamă, deja, că ai nimerit într-o oază. În aceste condiţii, „serviciile turistice” sunt mană cerească pentru beduini. Ei îţi oferă cămile pentru transport, tot soiul de suveniruri, pături dacă ţi-e frig, călăuze pentru munte, ceai, cafea şi răcoritoare, la beduin’s bar, ba chiar şi un braţ de care să te sprijini, când ai obosit.

Trebuie să le plăteşti pentru orice, chiar şi când îţi răspund la o întrebare. Şlagărul lor preferat este tips, tips, tips… „Dacă urci Muntele Sinai, o să stai printre ei cât pofteşti. E afacerea lor, cum ar veni, statul egiptean îi protejează, astfel, printr-un program social, ca să aibă din ce trăi. O să-i vezi peste tot, puteţi vorbi, dar să ai mărunţiş, în dolari.”, mi-a mai spus Ashraf.

Camel-taxi, 13 dolari

Zis şi făcut. Am tras la un hotel de trei stele, Morgen Land, cel mai răsărit din zonă. Era în jur de şapte seara şi toată lumea mă trimitea la culcare.

Pentru că urcarea pe Sinai te vrea odihnit. Începe noaptea, la unu şi jumătate, ca să ajungi în vârf, adică la 2.250 m, când răsare soarele. M-am foit cam degeaba prin aşternuturile altfel confortabile. După ce că n-am dormit în viaţa mea la o oră aşa de ciudată, de undeva, din pustie, se mai auzea şi o muzică tânguită. M-am lăsat în voia ei, cine ştie cât, până când oi fi adormit. Preţ de vreo două ore, că a sunat deşteptarea.

Ne-am adunat spre a începe urcuşul. N-aţi vrea să ştiţi cât e de sinistru, în plină noapte, să te afunzi în nisip şi să te împiedici de bolovani, către un munte pe care nici nu-l vezi.

Stelele şi lanterna din dotare nu mă ajutau prea mult. La punctul de control, cu militari, arme, filtre şi scotocit prin rucsaci, era o îmbulzeală de zile mari. Un fel de care pe care, cu îmbrânceli şi înjurături în toate limbile pământului. Şi mai era un frig de-mi clănţăneau dinţii, iar genele mi se lipeau între ele, încărcate de brumă, ceaţă sau ce naiba o fi fost aia.

Vestea bună era că până la camel-taxi, adică parcul de cămile pentru transport, mai aveam doar o aruncătură de băţ. Eid, călăuza noastră pentru Sinai, ne-a făcut instructajul. Să ne ţinem bine de cocoaşa cămilei, că drumul e dificil, să-i dăm beduinului un dolar la pornire şi 12 când ajungem în vârf, să vorbim cât mai puţin, să nu care cumva să ne apuce la wc, că e cam dificil… În fine, ajungem la „plantaţia” de cămile. Nu le vedeam, dar auzeam un cor de răgete, pe limba lor. Am fost repartizată unui beduin smucit rău de tot.

M-a luat de mână şi m-a tras, pur şi simplu, printre cămile şi puhoi de lume, ca pe un bagaj. Faptul că nici nu-l vedeam, îmi dădea oareşce furnicături pe şira spinării. Şi asta mi se trăgea de la Marilena, colega mea de suferinţă în Sinai, care avea fixul că vom fi răpite de arătările astea numite beduini. N-am avut acest noroc.

La un moment dat, am fost luată în braţe şi trântită pe ceva care semăna cu un scaun. Beduinul mi-a încleştat mîinile pe un fel de suport. Cred că avea dinţii foarte albi, de vreme ce i-am zărit rânjetul în beznă: „Ready?”

700 de trepte spre Dumnezeu

N-am apucat să răspund, că m-a luat cu ameţeli. Namila s-a ridicat în picioare. Era cam înaltă pentru gustul meu! Şi fornăia cam tare. Şi-i zdrăngăneau copitele, de-a dreptul sinistru, când dădea de stânci. Mi-era o frică şi un urât de ziceam că-mi dau duhul. Şi panarama aia de beduin, cică neam de sânge cu mine, n-avea nici o treabă. Cânta din toţi rărunchii, pufăia nişte ţigări puturoase şi mai trăgea cămila de hăţuri, din când în când. Încet, dar sigur, m-am liniştit.

A început chiar să-mi placă. Să mergi, aşa, în beznă, cocoţată pe o cămilă, cu un beduin cântând pe lângă tine, spre vârful Sinaiului, unde Moise a primit cele zece porunci, chiar de la Dumnezeu… Hai că e fain, putem să trecem la conversaţie. Doar că bate un vânt care ne duce vorbele în direcţii diferite. Aşa că ţipăm vreo două chestii de politeţe, gen nume şi vârstă, apoi renunţăm.

Da’ măcar ştiu că însoţitorul meu se numeşte Suan şi are 38 de ani. Prind curaj şi îmi caut lanterna. O plimb în jur şi asta mă linişteşte definitiv.

Potecile sunt pline de cămile, turişti, beduini. Din loc în loc, proptite de stânci, nişte corturi pe post de bar. Chiar dacă salivez gândindu-mă la o cafea fierbinte, scena coborârii de pe cămilă îmi taie pofta. După vreo şapte kilometri de urcuş, respectiv trei-patru ore, ajungem la trepte.

De aici încolo nu se mai încumetă nici o cămilă. Trebuie să cobor, carevasăzică. Tot pe braţele lui Suan. După ce îşi numără, atent, cei 12 dolari, la lumina felinarului de la bar, îmi cere şi un tips for camel. Fie, că a fost fată cumsecade. Încă un dolar. Da’ mai bine îi fac cinste cu o cafea, ca să povestim.

El mă convinge că e şi mai bine cu amândouă. Stăm pe nişte scânduri învelite în pături. Cafeaua e super, neagră, tare, cu hell. Suan îmi povesteşte de copii, vreo patru, de capre, care nu prea au ce mânca, şi de mama lui, când i-a povestit de strămoşii de la Dunăre. Sigur că i-ar plăcea să vină în România, doar că ei nu pleacă nicăieri de aici, niciodată. De-abia dacă au bani să trăiască, turismul fiind singura lor sursă de venit. În zilele foarte bune câştigă 25-30 de dolari. Dar sunt şi perioade goale, fără turişti, mai ales iarna.

De bucurie că a cunoscut un „strămoş”, Suan nu mă lasă să plătesc cafeaua. Face un barter urgent, respectiv îi dă barmanului nişte ţigări şi îi sugerează să nu comenteze, într-un aşa moment istoric. Apoi îmi zice să fiu atentă la scări, să calc cu grijă, că e periculos.

Îi spun să nu mă aştepte, la coborâre, că vreau să merg pe jos. Ne strângem mâinile şi ne despărţim. Copăcel-copăcel, o iau spre vârf. Am de urcat 700 de trepte, ăsta fiind un fel de a spune. Practic, sunt nişte bucăţi de piatră, de dimensiuni diferite, aşezate, cât de cât, ca să te poţi căţăra mai uşor.

Drumul e greu, abrupt, obositor. După vreo jumătate de oră de alpinism, ajung în vârf. Un platou unde te zboară vântul. E tot întuneric, dar zăresc, cu ajutorul lanternei, biserica lui Moise. Zeci de beduini mă îmbie cu pături şi saltele. Dau doi dolari, mă învelesc stil cocon şi mă aşez lângă ziduri. Mi-e şi frig, mi-e şi bine. Aştept soarele. Se spune că răsăritul în Sinai este cel mai frumos din lume. Şi aşa a fost! Un joc de lumină, când aurie, când sângerie, când în valuri, când în raze. Care mi-a lăsat un sentiment straniu. De repetiţie de început de lume.

Geabelii se dau urmaşi ai vlahilor

Şi se făcu lumină! Privind în jur, m-au şocat două lucruri: frumuseţea colţuroasă a granitului şi drumul pe care am urcat. Dacă-l vedeam de la început, nici vorbă să mă încumet. Pante foarte abrupte, cărări doar cât să pui piciorul, prăpastie de-o parte şi de alta.

O rusoaică deschide „sezonul” la vomitat. Ca să nu mă apuce şi pe mine, o iau la vale. Păşesc ca pe ouă, că pietrele mai sunt acoperite şi cu nisip, aluneci de nu te vezi. Din loc în loc, câte un beduin te dirijează spre dreapta ori spre stânga şi întinde mâna pentru tips.

Dacă vrei să încerci vreo scurtătură, iese rău. Eşti îmbrâncit, pur şi simplu, că e prea complicat să-ţi explice cât e de periculos, într-o engleză aproximativă. Se pare că, dacă tot le-au lăsat traseele din Sinai, ca afacere, egiptenii le cer beduinilor să aibă mare grijă de turişti. Şi ei chiar asta fac, fără fineţuri, fără urmă de politeţe.

Dacă ieşi din front, trag de tine ca de o cămilă. Chiar şi aşa, însă, accidente sunt destule. Uneori trebuie să te fereşti ca să treacă o camel-ambulance, transportând posesori de picioare şi mâini îndoite sau rupte de-a binelea. Eid mă sfătuieşte să iau, totuşi, o cămilă. E mai comod şi mai sigur. Îi spun că nu mă lasă „datoria”, vreau să bat Sinaiul cu piciorul şi să-i văd pe geabeli îndeaproape. Râde, ca şi când i-aş fi zis că merg la vânătoare de fantome. După părerea lui, băiat instruit, de altfel, cu o şcoală de turism, povestea asta cu beduinii români nici nu se ştie exact dacă e legendă sau adevăr.

Ei au auzit asta, aşa, prin tradiţie, dar nimeni nu le-a arătat vreodată dovezi. Doar un manuscris de la mânăstire, unde scrie că aici au fost aduşi nişte creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor. Se presupune că geabelii de azi, vreo sută şi ceva la număr, sunt urmaşii acelor vlahi. Aşa că geabelii se dau de origine română, într-o veselie. Li se pare că sună bine, interesant, exotic. Dar, ce e drept, sunt destul de diferiţi faţă de celelalte şapte triburi de beduini din Sinai. Se vede cu ochiul liber, dar şi „ştiinţific”, că aşa au zis nişte cercetători care au venit aici şi le-au studiat limba, obiceiurile, probele de sânge.

 S-au dus vremurile cu mai multe neveste, că e prea costisitor

Eid îmi face un semn discret, să mă uit în faţă. Da, şi? O femeie îmbrobodită, de i se văd doar ochii, trage un măgar împovărat de saci. Zice că este un adevărat eveniment să vezi o femeie beduin. Ele nu ies în afara casei decât în situaţii de urgenţă.

Acum se pare că e vorba de aprovizionarea barului.

Galabia, haina lor tradiţională, este neagră, dacă purtătoarea e măritată, şi colorată, în caz de domnişoară. Femeia se fereşte de aparatul de fotografiat şi nici nu mă bagă în seamă când încerc să intru în vorbă cu ea. Mai cobor niţel, agresată de „neamurile mele din Sinai”, care musai vor să mă cocoaţe pe o cămilă sau să-mi vândă ceva.

La următorul beduin’s bar, geabelii sunt ceva mai vorbăreţi şi cu o engleză mai inteligibilă. Akill îmi povesteşte că s-au civilizat, îşi trimit copiii la şcoală, unii au radio şi televizor, nu-şi mai plătesc nevestele cu măgari, capre ori cămile, nu mai hălăduiesc prin deşert, stau doar în casele lor. Fiecare locuinţă are patru încăperi.

Prima, cea mai importantă, este de primire. Aici se întâlnesc familiile tribului, înrudite între ele, la ceai, cafea şi poveşti. Este un ritual vechi, de când se ştiu, singura lor distracţie, de altfel. La aceste reuniuni se serveşte, de obicei, şi o mâncare tradiţională, carne de capră sau oaie, pusă pe jar, într-o groapă, şi acoperită cu nisip, până este prăjită.

A doua cameră este doar a bărbatului, capul familiei. În următoarea stau nevasta (doar una, oficial) şi copiii, iar în ultima animalele. Ehei, s-au dus vremurile cu o grămadă de neveste, că e prea costisitor! Tribul este condus de şeic, pe care îl ascultă toată lumea.

Nu e nevoie de poliţie ori justiţie, ce zice şeicul aia e sfânt. În fine, geabelii au, ca mai toate triburile de beduini, un fel de purtător de cuvânt. El stabileşte relaţiile cu alte triburi, cu autorităţile, cu străinii. Dacă aş rămâne în Sinai câteva zile, de pildă, el ar putea să-mi intermedieze o vizită oficială în comunitate.

Aş putea să văd atelierele lor de alabastru şi onix, un fel de farmacie în care prepară ceaiuri şi leacuri străvechi sau cimitirul, unul foarte special. Adică un fel de pădure de bolovani.

Morţii sunt îngropaţi în poziţia de fetus, cu fruntea spre Mecca. Mormântul este marcat doar prin două pietre. Dacă am noroc, poate mă primeşte şi şeicul. N-am, peste câteva ore grupul meu pleacă din Sinai. Data viitoare.

După încă o repriză de coborâre, se văd zidurile Mănăstirii Sf. Ecaterina. În apropiere, locuinţele geabelilor se confundă uşor cu stâncile muntelui. Aceleaşi forme şi culori, sunt făcute tot din granit. Au câte un gemuleţ mic, cât pui palma.

Dacă n-ar fi nişte copii gălăgioşi, alergând o roată de cauciuc, locul ar părea pustiu. Mai văd nişte antene satelit, câteva camionete parcă scoase din cimitirul de maşini, de curg tablele de pe ele, nisip şi iarăşi piatră şi… cam atât. Nici urmă de vegetaţie, de treburi casnice, de animale, nici o legumă, o floare, o rufă întinsă la uscat. Toate se petrec înăuntru. Într-un trib ciudat, care se crede de origine română.

Şi care, după peste 1.500 de ani de istorie, ce-i drept, nu mai păstrează aproape nimic din povestea asta. Poate doar un dor ancestral. Mi s-a părut că atunci când vorbesc de strămoşii lor de la Dunăre, geabelii au, aşa, un fel de nostalgie a paradisului pierdut.

Ultima femeie creştină a tribului a murit în 1750

Istoricii şi lingviştii români nu ştiu mare lucru despre geabeli. Nu s-au făcut investigaţii serioase, anchete lingvistice ori alt tip de cercetări. Totuşi, există nişte studii recente pe această temă, semnate de cercetătorii Andrei Popescu-Beliş, Laura Sitaru şi Aurora Perţan, care susţin, în esenţă, că legenda despre geabeli are un sâmbure destul de mare de adevăr. Se pare că, în anul 530, când împăratul Iustinian a hotărât să construiască Mănăstirea Sf. Ecaterina, au fost trimise în Egipt o sută de familii de abâd-al-Rum, adică servitori, sclavi ai romanilor.

Aducerea acestor creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor, este consemnată în arhiva mânăstirii. Geabelii, oameni de la munte, în traducere, şi-au păstrat religia creştină până în sec. al XVIII-lea, când au fost convertiţi la islam. Ultima femeie creştină a tribului a murit în anul 1750.

Există şi un factor biologic care merită luat în seamă. Cercetările făcute în 1970, pe eşantioane de sânge preluate de la toţi beduinii din zonă, au demonstrat că geabelii sunt diferiţi şi destul de neobişnuiţi faţă de celelalte triburi.

Din păcate, nu s-au făcut comparaţii cu populaţiile de la Dunăre şi nici nu se ştie cât ar fi de relevante, ţinând cont de amestecurile de populaţii din Balcani, de-a lungul timpului. În concluzie, dacă ne interesează într-adevăr originea vlahă a acestor beduini, nu avem decât să apelăm la analize ADN. Eu, una, aş fi curioasă. Dar pentru o ţară ca România pare un moft cam costisitor.

Cămilele geabelilor au o singură cocoaşă, adică sunt dromaderi. O specie foarte adaptabilă, rezistentă la condiţii vitrege şi fără fiţe gen mâncare şi apă în fiecare zi. Un astfel de animal rezistă şapte zile fără apă şi 12 zile fără mâncare. Apoi, în doar zece minute, poate înghiţi 100 de litri de apă, pe care o depozitează în celulele de sub piele. Hrana este stocată în cocoaşă.

Când îmi era frică să nu mă prăbuşesc, pe cărările Sinaiului, pentru că dromaderul meu călca uneori exact pe buza prăpastiei, beduinii mureau de râs. Şi aveau dreptate. Dromaderii nu cad niciodată. Au copita plată, priza la pământ, nisip ori piatră, este perfectă. Tot ca formă de adaptare, genele dromaderilor sunt ca o plasă, ca să le protejeze ochii de furtunile de nisip.

Liliana PETRUȘ

Sursa: Revista „Flacăra”