Penele Arhanghelului
Incorect Politic
Octombrie 11, 2026

Întâlnirea cu Eliade

Să ai onoarea de a-l citi pe Mircea Eliade în original, de-a strânge în brațe ziarul pentru care condeiul său a scris, să poți cuprinde cu o atingere anii de beznă petrecuți de aceste foi — probabil pitite printr-un șanț sau zidite în vreun beci —, în perioada celor trei dictaturi din România, de-a lungul unei jumătăți de secol, dacă nu chiar mai bine. . . această onoare am avut-o astă noapte.

Nebănuitul meu drag prieten, care mă invitase la o mică reuniune — doar fețe calde, familiare și voioase, cuprinse de elanul tinereții —, m-a chemat într-o cameră apropiată celei în care restul discutau și depănau amintiri. Intrând, am avut surpriza de-a constata că pe peretele ce dădea spre stradă atârna portretul celei mai marcante figuri politice românești din perioada interbelică, portret îmbrățișat de un ștergar țărănesc, ca pe o icoană; alături era înrămat un număr al ziarului Cuvântul, renumita publicație a profesorului Nae Ionescu, părintele spiritual, cum îl numea Emil Cioran, al generației sale. O măsuță bătrânească ne fericea cu prezența: se găseau câteva ziare întinse pe ea. Le văzusem, până atunci, doar în poze sau în arhive.

Nu-mi imaginasem vreodată că le voi putea avea în față; de a le putea deschide: dar, în adevăr, ele mă deschideau pe mine. Le-am luat, ziar cu ziar, în poală. Am început cu ziarul în care numele celor doi fruntași naționaliști căzuți pe frontul din Spania împotriva comunismului strălucea într-un verde lucios. Două gravuri ale pictorului Bassarab, alături de un citat al fiecăruia: «Eu așa am înțeles datoria vieții mele. Am iubit pe Christos și am mers fericit la moarte pentru El!» și «Păsește hotărît și gonește dela tine toată ispita și toate puterile răului. Sfărâmă cu pumn viguros plasa minciunii, alungă pofta de vieață eftină, ocolește mirajul și artificialitatea vieții de stradă.» Două rugi, parcă închinate unor adevărați cruciați, ieșeau în evidență prin boldul specific tiparului vremii: Radu Gyr și Valeriu Cârdu, doi poeți tragici —, și ce destin tragic au avut amândoi! primul a sfârșit în mizeria comunismului, iar cel din urmă a fost răpus de mitralierele călăilor «prințului moștenitor», Carol al II-lea, pentru credința sa.

Pe a doua pagină, doi autori consacrați și întipăriți pentru vecie în sufletul meu — al fiecăruia dintre noi și îndeosebi al fratelui ce atunci stătea aproape și privea atent la mine, îmi citea, poate, în ochi scânteia și ardoarea — Nae Ionescu și Mircea Eliade. Pentru acel moment Eliade a fost lângă noi și își întindea degetul, să ne arate mai bine cuvintele sale. Lângă numele său, pe aceeași pagină, își revedea Mircea Eliade prietenii: Ioan Victor Vojen — Jean, cum îl alintau cei apropiați —, și ne povestea Eliade: «Vojen era bălai și deja în adolescență rivaliza în frumusețe, eleganță și succese feminine cu Dinu Sighireanu. Ne vorbea despre tatăl lui, pe care nu-l cunoscuse, care dispăruse în împrejurări ciudate, și pe care îi plăcea să și-l închipuie un mare aventurier, un Don Juan sau un nou D’Annunzio (D’Annunzio a rămas autorul favorit a lui Vojen până târziu).». A urmat Mișu’ Polihroniade, așa îl alintau apropiații; nici Polihroniade nu a avut un destin prea fericit. Cu lacrimi în ochi, Eliade ne povestea: «Cu Mihail Polihroniade, mă împrietenisem în ultimii ani de liceu. Aveam același drum spre casă și ne întorceam întotdeauna împreună, discutînd. Încă din liceu, Polihroniade era pasionat de politică și publicase cronici de politică externă în ziarul conservator ,,Epoca”.» Am spus că nu a avut un destin prea fericit, căci a fost unul dintre liderii mișcării naționaliste, iar, continua Eliade: acesta se număra printre «foarte rarii șefi preocupați de victoria politică, iar nu de mântuirea sufletelor» și, totuși, el, care «nici măcar nu avea mângâierea slujbelor și parastaselor» — «n-a murit mai senin ca ceilalți, cei credincioși. A cerut o țigară, a aprins-o și s-a apropiat zâmbind de zidul unde-l așteptau mitralierele.»

L-am întrebat atunci pe Eliade, care ne strângea amândurora mâinile, despre cei doi: Moța și Marin. Cu barba rasă, nu cum o purtase în India, când umblase munții învăluiți nu doar de iarnă, dar și de taină, cu ochelarii aproape căzuți pe nas, ca în adolescență, ne privea de dincolo de lume, de dincolo de cer, chiar. A început să ne citească ultimele rânduri din ceea ce scrisese acum aproape 90 de ani, cu aceeași seninătate ca atunci, cu un glas îngeresc și blând: «Moartea aceasta a fructificat. A pecetluit sensul vieții și al creiației generației noastre. Primatul spiritualului, împotriva primatului temporarului, în care au crezut generațiile precedente. Și ne-au arătat ce rămâne de făcut, și ceia ce se poate face cu această trecătoare viață omenească: O REVOLUȚIE CREȘTINĂ»

Când Eliade a terminat de citit, providențial, căci nimic nu este întâmplător, am auzit clanța deschizându-se, încet, iar acesta a dispărut. Ne-au cuprins restul prietenilor și am lăsat ziarele de-o parte. Dar Eliade nu a dispărut, căci l-am purtat tot drumul înapoi, spre casă, în inimă și gând, ca și până atunci. Se întunecase, era trecut de miezul nopții, dar tot ne-am adâncit în povești, deși cugetul deja îmi trecea către alte zări, poate către o lume mai bună, și cu greu mai puteam fi atent la vorbele celor din jur. Pe la ora două am plecat, alături de fratele drag ce-mi deschisese, pentru câteva momente, inima către noi orizonturi, acoperiți de noapte și de pâlpâitul rar al stelelor. Am plecat ultimii, am plecat cu inima înflăcărată.

Ajuns acasă, am privit imaginea lui Eliade ce ședea lângă colecția cărților sale. Și ea m-a privit înapoi.