Penele Arhanghelului
Incorect Politic
Septembrie 30, 2026

Tânăra generație și spiritul revoluționar

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎În jurnalul său, comentând asupra anumitor critici la adresa romanului său — “Huliganii” (1935) —, Mircea Eliade scria: “Credeam în posibilitatea unei Renașteri românești și de aceea îmi îngăduiam să descriu asemenea eroi [ca în romanele “Întoarcerea din Rai” și “Huliganii”]. Dar, pe de altă parte, îmi era teamă că »Istoria« ne va împiedica s-o înfăptuim. Cu deznădejde, încercam să-mi închipui ce-ar fi fost de făcut. De un singur lucru eram sigur: excesivul intelectualism al personajelor din »Întoarcerea din Rai«, obsesiile și ideo-sincraziile lor, teama lor de ,,ratare” — toate acestea erau depășite. Retragerea în fața Istoriei, acceptarea tradiționalului destin al intelectualului român — de a ,,rata” sau de a supraviețui umil la periferia societății — nu mi se păreau o soluție.” [1]

Colegul său de generație, și totodată bunul său prieten, Emil Cioran, nota în a sa “Schimbarea la față a României” — pe care ulterior avea să o regrete, socotind rândurile ce urmează ca fiind scrise “cu pasiune și orgoliu”, de asemenea, rânduri în care “nu mă regăsesc” —,“România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la față. Fanatizarea României este transfigurarea României.” [2], iar, în altă parte, tot acesta scria: “Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul și tragedia istoriei noastre, pierduți suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, findcă pierdut va fi el însuși.

Nu înțeleg cum există oameni cari dorm liniștiți după ce se gândesc la existența subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază și de iobăgie. (. . .) — și, în continuare — Nu este naționalist acela pe care nu-l chinue până la halucinație faptul că noi românii n’am făcut până acum istorie, ci am așteptat să ne facă istorie, să ne dinamizeze un torent transcendent al ființei noastre; nu este naționalist acel ce nu e frământat de limitarea fatală care închide România în cercul și fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi cari n’au curajul să se învârte în jurul propriei lor axe; (. . .) și, tot aici: Dar acum România nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic.” [3]

Ținem să precizăm că rândurile anterioare au fost scrise în 1935 iar, doar un an mai târziu, Cioran avea să-i trimită cartea sa, “Schimbarea la față a României”, și liderului Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu; acesta îi răspunde, printr-o scrisoare, autorului: “Dta voiești ca neamul acesta să-și scuture haina de pigmeu pe care o poartă amar de vreme și să se îmbrace cu haină de împărat. Și el vrea.

Dovada este că te-a născut pe Dta din lutul său ca s-o scrii. Căci toți cei ce scrim sau luptăm s-o facem [România “transfigurată”] dela noi, ci împinși de lava românească a vulcanului care vrea să iasă din adâncuri, să izbucnească către înălțimi.” [4]. Dacă este, într-adevăr, așa cum afirmă istoricii care au scris despre Emil Cioran, că mișcarea legionară și personalitatea Căpitanului nu l-au influențat, deloc, atunci de ce ar fi ținut să-i trimită cartea și să îi ceară, în scrisoare, și un răspuns? Revoluția tinerească întrevăzută de Cioran, ca și Eliade, nu se desparte de idealul legionar, așa cum vom vedea în continuare.

‎ ‎ ‎ ‎ ‌‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este dacă Eliade — alături de tânăra generație intelectuală a perioadei interbelice —, a găsit sau nu puterea de a înfăptui o “Renaștere” românească, sau chiar, foarte posibil, să asiste la una. Oare, Emil Cioran, a găsit acea “transfigurare”? Într-o scrisoare către Mircea Eliade, datând din 13 Decembrie, 1937, Emil Cioran scria: “România nu se poate ridica în fața Apusului decât printr-o revoluție de dreapta. Mai mult ca niciodată m-am convins că Garda de Fier era ultima șansă a României.” [5] Dar înainte de descoperirea Mișcării Legionare, unde și în ce fel s-a strâns tânăra generație intelectuală? Povestind despre seriile în care se strângea alături de prietenii săi, la fel ca și acesta, pasionați de cultură și, într-un fel, de destinul istoric al României, mânați de o ardoare de “creație”, Eliade scria: “Într-o duminică seara, în timp ce cinam la cîrciumă, Comarnescu ne-a propus să organizăm la »Fundația Carol I« un ciclu de conferințe-simpozion fie despre cîteva mari personalități contemporane, fie despre o serie de probleme actuale.

La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau șase vorbitori: majoritatea aleși din grupul nostru. (. . .) și, în continuare: Fără să ne dăm seama, asociația »Criterion« luase ființă. Nimeni dintre noi n-a bănuit, în acea noapte, de vară când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume și subiecte, că pregăteam cea mai originală și mai semnificativă manifestare colectivă a »tinerei generații«” [6]. Fondatorul acestei asociații Crierion, eseistul și filologul Petru Comarnescu nota, despre scopurile asociației: “Fără a uita că suntem români, cred că nu românizarea este scopul acestei asociațiuni, ci spiritualizarea, științificizarea și înnobilarea estetică.” [7]

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ În aceeași perioadă, unul dintre fondatorii asociației Criterion, — locul unde tânăra generație își găsise mediul prielnic pentru manifestarea culturală și artistică sau, am putea spune, pentru creație, — Mihail Polihroniade, scria: “Politica în sine e amorală [trebuie să amintim că înăuntrul asociației Criterion exista și o secțiune dedicată chestiunilor de ordine socială și politică, printre care se număra și Polihroniade] dar pentru ca exercițiul ei să dea roade bine-făcătoare ea necesită un cadru moral. Acest cadru moral care lipsește cu desăvârșire în societatea românească trebuie creat. (. . .) încheindu-și articolul cu: Un guvern parlamentar supus influențelor de tot felul, la discreția potentaților banului și sabotat de o presă stipendiată și înstrăinată nu va putea niciodată realiza opera de epurare morală, de reformă a statului, de deparazitare a națiunii, de socializare a economiei, de solidaritate și pace socială, de culturalizare intensivă și de nouă orientare externă.” [8] De aici, tragem concluzia, criterioniștii, sau unii dintre aceștia, găseau necesară o înfăptuire și în rândul politicii, sau, mai bine spus, cu ajutorul politicului.

O “Renaștere” și o “transfigurare” dezinteresată, în contra ordinii sociale și politice, o răzvrătire nietzscheană, o revoluție a spiritului în contra materiei și a tendinței de materializare a lumii, de plastificare a ideilor; iubitul său prieten, al lui Eliade, Vasile Marin, scria: “Generația noastră nu constitue o zestre politică în mâinile nimănui. A luat de mult cunoștință de ea însăși și a înțeles că nu poate servi drept capital de exploatat. (. . .) Principiul nietzschean al existenței a prins să fecundeze spiritul generației noastre românești.” [9].

De un astfel de spirit era animată tânăra generație legionară de care, ulterior, s-au apropiat cei doi: Eliade și Cioran (și nu doar!): “Conducătorii actuali și spiritualitatea oficială, egoistă, sceptică, conruptă, nu are această forță [de jertfă]. Numai un revoluționar, numai un om care se ridică în contra ordinei și moralei actuale, numai acela va putea vorbi în numele unei noui credințe. Și numai acela va avea răsunet în inimile celor tineri. (. . .) Generațiile ce vin vor trebui să trăiască pentru stat, pentru neam. Astăzi oamenii trăiesc pentru ei, primul lor gând și unica lor preocupare sunt ei înșiși! Viața lor mică! Mâine — pentru ca poporul român să-și poată continua traiul între celelalte neamuri — fiecare dintre noi trebuie să trăiască pentru patrie! Ființa noastră fizică, viața noastră toată, trebue să ne apară ca ceva neînsemnat, mic, pe lângă viața neamului. Jertfa de sine pentru țară trebuie să fie în conștiința fiecăruia nu o datorie ca astăzi, dar un act sfânt, mitic, un sens al trăirii aici pe pământ!” [10] — scria, în 1933, Ioan Victor Vojen, prieten cu Eliade încă din anii liceului. Putem bănui că elementul jertfei era cel ce constituia substratul și esențialul “revoluționar” al generației?

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ În 1936 Cioran își lansa a doua carte, “Cartea amăgirilor”, în care citim: “Nu există adîncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adîncime fără o mare renunțare. Și ce altceva este sacrificiul dacă nu o mare renunțare dintr-o mare iubire? Viața pare a cîștiga un sens numai în sacrificiu. (. . .) Sacrificiul este o supremă afirmare printr-o supremă renunțare. A te sacrifica pentru ceva înseamnă a descoperi o valoare pentru care poți să renunți la tot ceea ce viața îți oferă; prin sacrificiu vrei să salvezi ceva ce nu poate exista decît cu compensația neexistenței.” [11] Oare “taina jertfei” nu se dezvăluise, pe atunci, și acestei minți sclipitoare? Oare acest tânăr Cioran, la fel ca și generația intelectualilor sterili, precum erau la început, nu aderase la revoluția spirituală a României? “În 1937-1938, tema cea mai populară printre legionari era moartea — scria Mircea Eliade. Modelul exemplar îl constituie moartea lui Moța și Marin.

Cuvintele lui Moța — »cea mai puternică dinamită e propria ta cenușă« — deveniseră literă de evanghelie.” [12] și tot Eliade era cel care scria, în Ianuarie 1938, comemorând jertfa celor doi fruntași legionari căzuți pe câmpul de luptă în Spania: “Fiind o mișcare profund creștină, avându-și justificarea înainte de toate în planul spiritual — legionarismul încurajează și se întemeiază pe libertate. Vii în legionarismul pentrucă ești liber, pentrucă te-ai hotărît să depășești cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferință, etc.) și ale determinismului economic (frica de a rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarismului este un gest de totală libertate: el îndrăznește să se rupă de toate lanțurile robiei sale spirituale, biologice și economice. Nici un determinism nu-l mai poate influența. În clipa când s’a hotărât să fie liber, toate spaimele și toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel ce intră în Legiune, îmbracă pentru totdeauna cămașa morții. Asta înseamnă: legionarul se simte atât de liber, încât nici moartea nu-l mai înspăimântă.

Dacă Legionarul cultivă cu atâta pasiune spiritul de jertfă, și dacă a dovedit că știe să facă atâtea jertfe — culimând în moartea lui Ion Moța și Vasile Marin — asta stă mărturie de nesfârșita libertate pe care și-o dobândește legionarul.” [13]. Ne întrebăm: au fost doar vorbe-‘n vânt sau Eliade a înțeles acest sublim element al jertfei? Trebuie amintit că la scurt timp, în 1938, acesta avea să fie arestat și internat în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de elita Mișcării Legionare și, cu puțin timp înainte de a redacta articolul citat (Ianuarie, 1938), în Decembrie, 1937, Eliade cutreiera, alături de prietenii săi Mișu’ Polihroniade, Haig Acterian și Pictorul Bassarab, noroaiele Ialomiței în campanie electorală [14].

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Din rândurile de mai sus se poate înțelege, mai clar, că jertfa — renunțarea la sine —, a fost revoluția tineretului: sacrificarea intereselor personale pentru ca un ideal comun, în folosul și slujba colectivității, a Neamului, să triumfe. Dar țelul Legiunii, la care atâția intelectuali au aderat? Dacă ne luăm după spusele întemeietorului acesteia, scopul Mișcării Legionare avea să fie o “școală spirituală în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” [15], un erou în cadrul Neamului, al cărui țel final este, ajungem să aflăm, tot conform întemeietorului Mișcării Legionare: “(. . .) Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creația, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obține această înviere. Este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem.” [16] — sau, cum formula Eliade, scriind despre ceea ce Moța, ca și șeful său, Corneliu Codreanu, credeau: “că misiunea generației tinere este să împace România cu Dumnezeu” [17], căci, “Dumnezeu a trimis cuiva puterea să-i învețe pe români să iubească”[18] — credeau legionarii, după spusele lui Iordache Nicoară, Comandant legionar.

Ceea ce întristează mai mult este că — citind cărțile și studiile realizate despre fenomenul creiterionist și despre generația interbelică —, factorul legionar nu este prezentat ca decisiv și, câteodată, trecut cu vederea în întregime. Eliade credea într-o înnoire a României prin cultură, o creare a istoriei, o aderare a României la Istorie (mai bine spus!), căci, credea el: “Un neam care a dovedit uriașe puteri de creație, în toate nivelurile realității, nu poate naufragia la periferia istoriei, într’o democrație balcanizată și într’o catastrofă civilă.” [19] — motivul pentru care a și aderat la Mișcarea Legionară. Credea în nevoia unei libertăți interioare, din care creația să se poată înfăptui; credea, la fel ca și generația din care făcea parte, în destinul istoric al României și în mesianismul acestuia; credea în noblețea caracterului românesc și în posibilitatea acestuia de expansiune în Istorie.

Disprețuia, căci acesta era spiritul revoluționar al generației sale, al Mișcării Legionare care a întruchipat voința Neamului și a înțeles sforțările acestuia, psihologia tembelă și moleșitoare a societății burgheze. Prietenul și camaradul său, Victor Puiu Gârcineanu, pe care Eliade îl și menționează în jurnal, scria: “Ei bine, afirmăm cu toată credința că neamul românesc are toate latențele întregi pentru a da în scurtă vreme la iveală, în văzul, înțelegerea și recunoașterea tuturor, un suflet colectiv glorios, în locul celui mediocru și obosit de azi.” [20]. Și acest suflet românesc a fost în stare să dea naștere celei mai pure mișcări revoluționare pe care Europa a văzut-o în secolul al XX-lea, precum au apreciat și străini ca Julius Evola, Gerd Zikeli sau Franco Freda.

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Spiritul revoluționar a fost — v-o spunem, dragi istorici și pasionați — cel care a pus România pe hartă și care a alipit cultura noastră de cea europeană, care ne-a ridicat, prin Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, la rangul de civilizație și cultură europeană. Fără aceste nume, România ar fi fost doar o țară pe hartă, ca toate celelalte. Spiritul tineresc este acela care însuflețește o națiune. Să mai spunem că Alexandru cel Mare devenise regele Macedoniei la doar 20 de ani, și că, la 22, acesta începea campania împotriva Imperiului Persan? Dacă nu ar fi fost elementul tineresc, România nu ar fi avut inimă; memoria “generației de aur” este cu atât mai frumoasă cu cât realizăm, cum a realizat și “mentorul nostru spiritual” — așa îl numea Emil Cioran pe Profesorul Nae Ionescu [21] — că tineretul “simte, infinit mai mult decât noi [cei bătrâni], nevoia de a trăi în comunitate; are într-un grad mult mai înalt simțul încadrării și al ierarhiei, și trăiește cu o adâncime metafizică cu atât mai impresionantă cu cât nu e căutată bucuria supunerii la o ordine care o transcende.” [22].

Acest tineret — iar acesta e un lucru pe care nu îl mai întâlnim astăzi, când tineretul “trăiește” în propria-și mizerie, cuprins de cele mai cumplite și urâte forme ale materialismului și de cele mai oribiele forme de negare ale spiritualului —, avea dorința de libertate. Ce este libertatea? Eliade credea că libertatea nu este doar o noțiune abstractă pe care o întâlnim în dicționare și în povești, așa cum consideră materialiștii de astăzi și de ieri (și cum o vor considera, din păcate, și cei de mâine, “gânditorii” politici și “înțelepții” vremurilor noastre). În perioada sa de maturitate, după încheierea celui de-al doilea război mondial, într-o revistă a exilului, cum erau multe, Eliade scria: “Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi folosită, ar duce la veșnica reînnoire a Cosmosului, la refacerea Creației, la colaborarea om-Dumnezeu pe toate nivelurile realului, la tovărășia beatifică om-Dumnezeu, la regenerarea tuturor făpturilor (. . .)” [23].

Să facă, deci, “omul nou” legionar, o “Țară ca soarele sfânt de pe cer” prin unirea sa cu Dumnezeu, prin libertatea sa, căci, tot Eliade este cel care observa: “Omul nou se naște printr’o adevărată trăire și fructificare a libertății. Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic și economic. (. . .) Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc și trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii. (. . .) și acesta încheie: Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: »iubește și fă ce vrei!«. Cel care iubește cu adevărat e liber.” [24] Mai este în stare tineretul de astăzi să fie liber . . . ? Acesta este adevăratul spirit revoluționar al tineretului: dorința de a fi liber. Spre asta tinde aristocratul sufletului și cel ce dorește să înfăptuiască cea mai frumoasă și reală revoluție: cea a Spiritului.

| Penele Arhanghelului (https://t.me/penelearhanghelului) 🇷🇴 |

[1] Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Vol. I, Humanitas, București, 1991, pag. 332.
[2] Emil M. Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936, pag. 46. Ținem să menționăm că în ediția tipărită de Humanitas (București, 1990), — acea ediție revizuită de Cioran, “definitivă”, pe care “Nimeni nu are dreptul s-o modifice.”, — la pagina 46, anumite propoziții lipsesc.
[3] Emil M. Cioran, Din mărturisirile unui naționalist, Revista Gândirea, București, Anul XIV, Nr. 3, Martie 1935.
[4] Corneliu Z. Codreanu Scrisoare către Emil Cioran, 9 Martie 1937 publicată în Permanențe, Anul I, Nr. 11 din Noiembrie 1998.
[5] Cf. Constantin Cubleșan, Din mansarda lui Cioran, Editura Ideea Europeană, 2011, pag. 10.
[6] Mircea Eliade, Op. cit., pag. 247.
[7] Biblioteca Academiei Române Ach. 17/2001, Arhiva personală a lui Petru Comarnescu (APPC), XVIII Varia 16, ff. 45-46. Vezi și: Cristina A. Bejan, Intelectualii și fascismul în România interbelică: Asociația Criterion, Editura Litera, București, 2003, pag. 123.
[8] Mihail Polihroniade, Sensul revoluției naționale, articol publicat în AXA, Anul I, Nr. 14 din 15 Iunie 1933.
[9] Vasile Marin, Crez de generație: Ideologia faptei, articol publicat în Axa, Anul I, Nr. 5 din 22 Ianuarie 1933. Vezi și: Vasile Marin, Crez de Generație, ed. a II-a, Tipografia ,,Bucovina”, București, 1937, pag. 188.
[10] Ioan Victor Vojen, Morala eroică, articol publicat în Axa, Anul I, Nr. 11 din 30 Aprilie 1933.
[11] Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 45. Pentru prima ediție: Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura ,,Cugetarea”, București, 1936.
[12] Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, Vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 26-27.
[13] Mircea Eliade, Libertate, articol semnat în revista Iconar, Cernăuți, Anul III, Nr. 5, Ianuarie 1938.
[14] Vezi și: Claudio Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1989. Mențiunea lui Eliade în campania electorală din Ialomița din Decembrie 1937 o face chiar șeful echipei și capul de listă legionar al partidului (“Totul pentru Țară”) în Ialomița — Mihail Polihroniade —, în articolul său Pentru domnul ministru de interne, publicat în Buna Vestire, Anul I, Nr. 228 din 28 Noiembrie, 1937: “[. . .] însfârșit că în fruntea echipei se găsesc periculoșii indivizi care răs pund la numele de: Mircea Eliade, Ion Cantacuzino, Nicolae Bogdan, Valeriu Cârdu, Grigore Manoilescu, Paul Costin, Delcănu, Horia Stămate, etc, plus pictorul Bassarab”
[15] Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica șefului de cuib, ed. a 6-a, 1940, pag. 66.
[16] Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, Vol. I, Editura “Totul Pentru Țară”, Sibiu, 1936, pag. 425.
[17] Mircea Eliade, Ion Moța și Vasile Marin, articol publicat în Vremea, București, Anul X, Nr. 472, 24 Ianuarie 1937.
[18] Iordache Nicoară, Imn camaraderiei, articol publicat în Ideea românească, nr. II/1937.
[19] “De ce cred în biruința mișcării legionare”, Răspunsul domnului Mircea Eliade, în Buna Vestire, București, Anul I, Nr. 244, 17 Decembrie 1937.
[20] Victor Puiu Gârcineanu, Din lumea legionară, Rânduiala. Arhivă de gând și faptă românească, București, 1937, pag. 19.
[21] E. M. Cioran, Emil Cioran, Exerciții de admirație, din vol. Eseuri, 1988.
[22] Nae Ionescu, Pe vremea mea, articol publicat în Cuvântul de la 1 Februarie, 1938. Vezi și: Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, Editura Vremea, București, 2011, pp. 171-172.
[23] Mircea Eliade, Când omul era creator, articol publicat în Îndreptar. Foaie pentru gând și faptă creștină, München, Anul I, Nr. 4 din Martie 1951.
[24] “De ce cred în biruința mișcării legionare”, Răspunsul domnului Mircea Eliade, în Buna Vestire, București, Anul I, Nr. 244, 17 Decembr