MEMORIA SOCIALĂ

Iancu Gabriel
Incorect Politic
Februarie 21, 2020

REPREZENTĂRILE     SOCIALE. MEMORIA SOCIALĂ.

 

În încheierea serialului nostru privind spațiul concentraționar românesc vom încerca să prezentăm câteva din multiplele definiri ale reprezentărilor sociale și modul cum suferințele victimelor regimului concentraționar au intrat sau nu în mentalul colectiv, modul cum lupta deținuților politici pentru apărarea unor idealuri și a demnității umane se mai pot regăsi sau nu în reprezentările sociale contemporane și modul cum memoria socială legată de Gulagul românesc și de lupta anticomunistă, mai este o parte a identității noastre naționale.

În limbaj comun, reprezentările sociale sunt un set de credințe și valori intrate în mentalul colectiv de-a lungul timpului, însușite afectiv de acea comunitate. Valorile însușite prin reprezentările sociale sunt concretizate în evenimente, persoane, credințe, mituri, care conferă o identitate proprie acelei comunități. Aceste reprezentări se ancorează în viața și mentalul colectiv și sunt constituite de noduri, adică valori puternice însușite de toți membrii comunității (ex. patriotism, credința în Dumnezeu, tradiții commune, etc.) și care conferă acesteia o coeziune deosebită.

Reprezentările sociale sunt centrul de interes al psihologiei sociale nu de multă vreme, din 1961, când S. Moscovici a actualizat conceptul de reprezentare colectivă al lui Durkheim, elaborat în 1896. Potrivit acestuia din urmă, reprezentările sociale erau asociate cu mentalul colectiv, care cumula imagini mentale proprii realității sociale ce garantau consensul grupului și identitatea comunitară.[1] Aceste reprezentări sunt concepute ca o sumă de stări sufletești și credințe, care dau viață unor tradiții, rituri și instituții cu ajutorul cărora grupurile sociale își ordonează realitatea psihosocială și își descifrează această realitate printr-un cod propriu modelului cultural asumat.

Alin Gavreliuc arată că acest model depășește limitele behavioriste statice, construite pe binomul stimul-răspuns(S-R) prin integrarea subiectului(O) în acest binom, ca mediator între stimul și răspuns, paradigma devenind S-O-R, iar Moscovici merge mai departe și arată că subiectul, cu structurile mentale și reprezentările sale nu doar reflectă, ci are și rol creator, influențând atât stimulul cât și răspunsul prin construcții individuale și colective, într-o nouă paradigmă (O-S-O-R) subiect-stimul-subiect-răspuns. Cu alte cuvinte, individul nu doar reacționează la stimulii sociali, ci el însuși este generator de stimuli, adică participă activ și influențează acest mecanism psihosocial.

Pentru Moscovici “reprezentarea socială este un sistem de valori, noțiuni, practici, relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social, instrument de orientare a percepției situației” (Moscovici, 1961)[2] iar Adrian Neculau le numește “producții simbolice care reglează comportamentul social, inventează norme, creează ideologii, coduri de lectură și strategii comportamentale.”[3]

Reprezentările sociale sunt o componentă intrinsecă a universului individual al fiecăruia și există sub formă de idei, concepte, sentimente colective sau emoții fixate social. Ele pendulează între cognitiv și afectiv, între rigoare și aproximație, sunt când de partea științificului, când de cea a imaginarului, se suprapun peste conștiința individuală, fiind diferite de aceasta, deoarece indivizii le produc în interacțiuni umane, în grupuri sociale.[4] Ele sunt astfel mobile în viața comunităților, schimbătoare, se combină sau se resping, se modifică în timp, unele apar și altele dispar, având rolul de a ghida acțiunile prin orientarea relațiilor sociale (Abric)[5]sau fiind, potrivit lui Doise “principii generatoare de luări de poziție”, având un rol însemnat în menținerea raporturilor sociale.[6] Reprezentările nu sunt cuantificabile cum sunt atitudinile și nici măsurabile ca opiniile.

Rememorarea universului Gulagului și rezistența la tăvălugul comunist al deținuților politici, ne introduce astfel într-o lume a practicilor culturale și a credințelor religioase care trebuiau apărate, și apelează la reguli sau norme sau chiar mituri ale unei populații care își întemeia pe ele relațiile interpersonale. Ori tocmai din această lume își trag sevele reprezentările sociale, din imaginatul cotidian, prin sesizarea aspectelor vieții de zi cu zi care reprezintă de fapt o viziune asupra lumii. Această rememorare se face cu ajutorul istoriei orale care ne dă cheia interpretării mecanismelor de funcționare a memoriei de grup.

Psihosociologii arată (așa cum precizam în capitolul anterior) că memoria și identitatea sunt construcții sociale și stipulează că nu există contradicție între memoria individuală și cea colectivă, între identitatea personală și cea colectivă, care de fapt se interpătrund într-o adevărată rețea cu noduri foarte solicitate. De exemplu, identitatea etnică sau religioasă este doar o formă particulară de identitate socială, de apartenență la un grup care se autodefinește prin raportare la alt grup, in-groupul fiind grupul de apartenență, iar out-groupul fiind reprezentantul lui “celălalt”[7]. În acest context, identitatea și memoria sunt două concepte strâns legate, iar uitarea este o vinovăție și echivalează cu pierderea identității.

Lupta cu uitarea proprie, cu uitarea și indiferența celor din jur este superb descrisă de Lena Constante: „Să povestești zi de zi, oră de oră, viața de închisoare, e cu neputință. Poate chiar plicticos pentru cititor. Zece pagini pentru douăzeci de zile de tortură este și așa prea mult. Doisprezece ani mai târziu eram liberă. Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia știau că tocmai ieșeam din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea- sau curajul- să mă asculte mai îndelung. Aveau cu toții aceeași „apărare” pentru a mă întrerupe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aceste amintiri mi-ar fi dăunătoare.”Trebuie să uiți”- era una din frazele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecansim al bunei lor digestii. A doua frază era de un egoism fățiș. „Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram atunci cu toții la închisoare.”. Nu aveai ce răspunde. La asemenea cuvinte, răspunsul amuțește.”[8]

Foarte sugestive pentru abordarea prezentată sunt mărturiile deportaților în Bărăgan, un grup distinct, a cărui istorie orală este autoritatea care ordonează și definește realitatea. În mărturiile lor se poate observa cum se realizează trecerea de la memoria individuală la memoria colectivă. Bănățenii deportați au subliniat rolul acelui eveniment limită, care apare în toate mărturiile- Rusalii 51– și, așa cum arată Smaranda Vultur în cecrcetarea sa despre aceste comunități, rememorarea vieții și a tragediei trăite în Bărăgan devenea recuperatoarea identității acestor grupuri umane pe care regimul comunist căuta să le anihileze, iar povestirea îi transforma în eroi care au reușit să se ridice deasupra nedreptăților și încercărilor vieții. Cei care odinioară au fost fruntea satului, au putut să recreeze o lume din nimic în ținutul neprimitor al Bărăganului, sprijinindu-se pe memorie ca pe un reazem pentru recuperarea identității regăsită măcar în copiii care „s-au realizat” dacă „nouă ne-au luat totul.”

Uitarea și nepăsarea celor din jur, autorități și societate, sunt învinse prin amintiri, care remodelează prezentul în lumina trecutului,[9] iar povestea vieții dezvăluită prin activarea memoriei vindecă de fantasmele trecutului care bântuie amintirea și tămăduiește totodată suferința unei identități care nu vrea să se piardă. Așa este și hotărârea de neuitare luată de pr. Dimitrie Bejan la părăsirea satului în care a locuit cu D.O.: “Satul părăsit a rămas pe Dunăre, pustiu și nelocuit. Căsuțele de lut, acoperite cu papură, vor fi cuprinse de vânturi și măcinate de ploi. Pereții vor cădea, rând pe rând, și peste un an sau doi va trece tractorul, nivelând și brăzdând pentru grâul ce va trebui să rodească din lacrile și obida noastră. Și totuși, satul blestemat a fost prielnic pentru noi. Pentru dragostea cu care am trăit noi aici, nu-l blestemăm și nu-l putem uita. Peste ani de zile, dacă vrerile ne vor purta într-acolo, vom căuta urmele orelor de creștinească trăire, în care ne-am îmbăiat aici. Iar satul blestemat-de ceilalți-va primi binecuvântările noastre recunoscătoare ne-a dat nouă adăpost și liniște. Pe deasupra ne-a dat minunile de frumuseți ale Dunării cu apele și cu luncile ei. Bărăganul cu grânele și nemărginirile sale. Peste satul părăsit mergeau, spre sud, cârdurile de cocori. Aici rămân prezente orele noastre, gândurile noastre, dulcile noastre amintiri. Ne vom întoarce într-un an de odihnă plăcută, să bem din apa amintirilor pentru împrospătare. Pentru viața cea adevărată! La revedere, sat părăsit! ”[10]

Memoria socială sprijinită pe mărturisire, este văzută de Andrei-Vlad Fișcă chiar ca un scop esențial al omului: “Mărturisirea, ca probă a adevărului, se așează între cele mai nobile acțiuni ale ființei umane, fiind dovedirea scopului omului. Lupta pentru punerea în vedere a adevărului este o caracteristică a omului în sine, situându-se deasupra diferențelor de clasă socială, politică, de statut cultural sau religios. “[11]

Reprezentarea socială este un proces de transformare a unei realități sociale într-un obiect mental și se raportează la o structură imaginară ce se alcătuiește în timp. Ea presupune realități împărtășite, care se constituie în achiziții naturale, circumscrise unei concepții despre lume, pe care ne-o însușim în timpul integrării noastre în comunitate. Aceste construcții mentale stau la baza formării comportamentelor și direcționează comunicarea socială.

În cadrul reprezentărilor sociale au loc două procese de bază potrivit lui Moscovici: Obiectivarea și Ancorarea.

Obiectivarea este procesul prin care ceea ce este abstract și simbolic este înzestrat cu cu valoare concretă. De exemplu, conceptul de anticomunism sau luptă anticomunistă este reprezentat de luptătorii din munți și de cei care au rezistat reeducării în temnițele comuniste. Ei sunt imaginea care reprezintă și deslușește semnificația simbolului. În acest sens, reprezentările sociale sunt ca o monedă cu două fețe, imaginea și semnificația ei, fiecărui sens corespunzându-i o imagine.[12] Când elementele figurative devin elemente ale realității, adică devin concrete, are loc naturalizarea  reprezentărilor[13] iar nucleul (sau nodul) figurativ (sau schema figurativă) devine un „patrimoniu comun”, prin transferul de la un grup restrâns la mulțime, altfel spus, devine „proprietatea mulțimilor”, având o putere de penetrare mult sporită[14].

Reprezentarea socială este deci un intermediar între concept, care este intelectual și percepție, care este senzorială.

Nodul central sau nucleul, este miezul intern al reprezentării sociale, la care se adaugă elementele periferice. Nodul se ancorează în memoria colectivă prin aceea că prezervă evenimentele esențiale și reflecțiile identitare, dând stabilitate reprezentării și având o mare rezistență la schimbare. El este determinat de condițiile istorice, sociale și ideologice și este amprentat de memoria colectivă și de sistemul de norme al grupului. Nodul asigură consensul membrilor grupului, prin aceea că reprezentările sunt împărtășite de tot colectivul.

Nodurile asociază și conectează un număr mai mare de atitudini, un caz particular de nod fiind cel care face apel la noțiuni cu mare încărcătură afectivă și mai puțin logice. Aceste obiecte, în care afectivul este preponderant față de cognitiv, au fost denumite cu conceptul de nexus de către Roquette, care a explicat astfel anumite comportamente de masă. El le-a definit ca “noduri afective, prelogice, comune unui mare număr de indivizi”, noduri numite de Rafael Pecly Wolter “obiecte caracterizate printr-o valență afectivă puternică și un nivel de cunoaștere scăzut”[15]

S-a constatat prin ilustrații empirice că Nexus-urile sunt puternic împărtășite de o comunitate, având un pronunțat caracter colectiv, motiv pentru care realizează la un moment dat anularea diferențelor dintre grupuri sau chiar inter-grupuri. Ele se exprimă prin expresii singulare, termeni cheie, ireductibili, care nu pot fi definiți altfel, de exemplu patrie, care se activează în momentele de criză, ele ținând mai degrabă de un imaginar social decât de o elaborare a realului. Emoția și afectele aduse în discuție de nexus nu sunt cele obișnuite, ci se referă la acceptarea sau respingerea irezistibilă față de obiectul nexus-ului, care ia adesea forma unei “etichete” cum ar fi “legionar” sau “fascist”.[16] Activarea acestor nexus-uri, devine adesea o amenințare, prin capacitatea lor de a cataliza mulțimile, sub impulsul unor emoții violente. Puterea de influență pe care o au, le conferă o dimensiune ideologică și confirmă caracterul lor prelogic.

Aceste clișee utilizate nediferențiat de comuniști, au dat naștere limbii de lemn și s-au imprimat în mentalul colectiv, fapt vizibil după 1989 când demonstranții din Piața Universității erau etichetați drept fasciști, legionary, huligani sau dintre cei care “vor să vândă țara”. Spre deosebire de nexus, care maschează diferențele inter și intra-group, Moscovici arată că reprezentările sociale, se realizează într-o populație omogenă în raport cu un obiect și au rol diferențiator pentru diversele grupuri sociale, în funcție de poziția pe care aceste grupuri o are față de obiectul din mediul înconjurător, având astfel un rolul unui “vector identitar”[17]. Acest scurt excurs în teoria nexus-ului considerăm că este de folos pentru a nu cădea în capcana unui fals consens social și a unei false identități sociale.

Ancorarea realizează astfel integrarea în universul nostru cognitiv a ceea ce nu ne este familiar, apoi se realizează interpretarea și crearea de semnificații și se integrează această semnificație în propria noastră istorie, adică la totalul categoriilor deținute de individ sau grup se adaugă categorii noi, informații noi. Doise și Palmonari definesc ancorarea ca “a pune un obiect nou într-un cadru de referință bine cunoscut pentru a-l putea interpreta”[18]

Ancorarea reprezentării sociale la realitatea de moment constituie sistemul periferic al reprezentării. Acest sistem periferic este ca o interfață între nodul central și realitatea de moment, situația concretă în care se elaborează reprezentarea, el exprimă prezentul, experiența membrilor grupului.

Aceste procese explică felul cum ideologia comunistă a devenit parte din transformarea reprezentării sociale din România. Conceptele de fericire socială, prosperitate, egalitate și dreptate socială promovate de ideologia comunistă au fost factori propagandistici care, alături de metodele represive, au impus cu timpul o nouă reprezentare socială, chiar dacă atunci când aceste concepte sau elemente figurative au devenit realitate ele arătau cu totul diferit de modelul teoretic, adică fericirea socială era de fapt teroare și supraveghere permanentă, prosperitatea era o sărăcie cruntă iar egalitatea și dreptatea socială erau înlocuite de domnia nomenclaturii comuniste, a corupției și minciunii. Actorii sociali care aveau o altă bază ideologică comună și nu s-au conformat, nepermițând ancorarea noilor reprezentări sociale comuniste la realitățile de moment, au fost eliminați, prin arestare și exterminare în temnițele comuniste și lagărele de muncă. Restul populației a fost convinsă, fie de teamă fie datorită unor succese ale regimului, să accepte ancorarea în mentalul lor a unui nou nod central cu motivația că “datorită circumstanțelor fac ceva neobișnuit dar am motive serioase pentru asta.”[19]

Astfel are loc transferul prezentat mai sus, de la un grup restrâns la mulțimi, a nucleului comun aparținând unui mic grup de oameni veniți să instaureze comunismul. Elementele figurative proclamate de ideologia comunistă devin concrete și are loc naturalizarea unei noi reprezentări sociale, care cu timpul devine un bun al maselor, cu o mare putere de penetrare și foarte rezistentă la schimbări. Chiar dacă în discursul comunist apar scheme stranii, ce aduc ceva străin de valorile care constituie nucleul sau nodul existent, indivizii caută, sub presiune și teroare, motive care să le raționalizeze comportamentul. În aceste condiții, fostul nod central, cu încrederea în valori, în Dumnezeu, în muncă și onoare, servește chiar la constituirea unei noi reprezentări sociale.

Aceste transformări au loc pentru că individul nu este conștient de forțele sociale care acționează și dau naștere reprezentărilor, el doar adoptă atitudini care i s-au impus ca normă prin aceste reprezentări, ca model de viață, legitimând interesele grupului. Reprezentarea socială este o componentă a discursului ideologic iar individul și-o însușește și o transmite ca și cum ar fi un bun propriu. Ideologia este un “filtru cognitiv” prin care indivizii tratează informația despre ceilalți, filtru care reprezintă o teorie despre om.[20]

Același lucru, la scară mult redusă, se petrece și cu lupta anticomunistă a deținuților politici și a dizidenților. Lucrările memorialistice propun un nou proiect colectiv, la care să adere eul cât mai multor subiecți și pe care să se construiască identitatea acestora. Diferența este dată de faptul că lucrările memorialistice se rezumă la ceea ce cercetătorii au numit difuzare și propagare, iar ideologia comunistă operează cu propagandă. Difuzarea presupune comunicare cu scop informativ, ceea ce se adresează opiniilor, iar propagarea acționează la nivelul atitudinilor. Am văzut că opiniile sunt foarte ușor de modificat iar atitudinea, când este valorizată și accesibilă conștiinței este mai greu de modificat dacă dă naștere la comportamente. Propagarea presupune transferul unei credințe la nivelul receptorilor (a adepților), credință bazată pe o viziune asupra lumii, dar nu este exclusivă și nu presupune eliminarea grupului advers, așa cum face propaganda, ci doar educă un set de răspunsuri la căutările indivizilor.

Propaganda, care beneficiază și de un aparat, “alimentează viziuni conflictuale asupra lumii propuse de sursă și de o grupare adversă, refuză o optică alternative și sfârșește în conturarea unui stereotip depreciative. Pe această cale se produce o simplificare a realității, se reduce complexitatea și diversitatea fenomenului la doar câțiva stimuli bine precizați, reacția este practice instantanee, inconștientă și conduce la respingerea grupului advers. Acest tip de raportare popularizată, se insinuează în structura mentală a grupului receptor prin repetiție obsesivă și conduce la stilizare, evacuarea ambiguității, eliminarea nuanțelor, ajungându-se până la formularea sloganului denigrator prin propagarea extremă a stereotipului judecății.”[21]

Astfel, vedem cum raporturile sociale se modifică în funcție de raporturile de comunicare.

Un alt factor care poate modifica transformarea reprezentării este gradul de participare a individului la evenimentul menit să producă transformarea. Pentru ca modelul de rezistență la totalitarism și de luptă anticomunistă propus de literatura memorialistică să fie asumat, trebuie ca subiecții și grupurile să fie implicați în evenimente menite să modifice circumstanțele externe și condiția existenței acestora, schimbarea practicilor obișnuite, preluarea altor practici, activarea unor noi scheme cognitive și modificarea și reorganizarea câmpului reprezentațional. Cum dezvăluirile victimelor represiunii și apariția lucrărilor de memorialistica detenției nu beneficiază de un interes  de natură să producă astfel de modificări, este de așteptat ca reprezentările sociale să nu se modifice în această direcție, mai ales în condițiile în care propagarea acestor memorii, chiar atunci când este făcută, nu este de natură să penetreze medii sociale ample. Astfel, întoarcerea la valorile promovate de luptătorii anticomuniști este tot mai puțin probabilă. Reprezentarea socială ce se degajă din literatura detenției, bazată pe credința în Dumnezeu, pe probitate morală, omenie, se pare că nu este destul de puternică pentru a îndepărta ideologia marxistă prezentă în mentalul și practicile indivizilor, ale grupurilor și instituțiilor și de producere a unei asanări morale a societății românești.  În acest context este justificată întrebarea pe care și-o punea Ciprian Voicilă în prefața la cartea Martirii sunt printre noi: „dar vor rodi cuvintele martirilor și eroilor neamului românesc în pământul inimii noastre? Nu se dovedește inima noastră de multe ori, de prea multe ori, pământ sterp? Nu va fi sufocată sămânța cuvântului, primit de la ei, de grijile egoiste ale vieții?” [22]

În societatea post decembristă, tot mai mulți analiști constată o degradare a valorilor, o prăbușire a coeziunii sociale, o creștere a corupției și chiar tendințe totalitare în lupta pentru acapararea puterii. Fracturarea societății, discursul urii care câștigă teren, dezbinarea la toate nivelele, parcă îndreptățesc și confirmă temerile lui S. Moscovici care clasifică evenimentele ultimelor decenii ca fiind „atât de surprinzătoare încât înclinăm să credem că ele se derulează în întregime în afara sferei raționalului și se datorează intervenției unei puteri magice. Aș plasa printre ele unul care ne este extrem de familiar: ușurința cu care sunt manipulate și dirijate ideile, limbajul și comportamentul unui individ sau ale unui grup; promptitudinea cu care oamenii aderă, parcă în stare de hipnoză, la concepții care, cu numai o zi înainte, le erau cu totul străine. Expresii precum „puterea mass-media”, „tirania cuvintelor”, care servesc la a-l traduce au devenit curente. Ele semnalează forțe a căror putere pare să ne depășească și ne fac să presimțim amenințarea mereu prezentă pentru noi toți, care riscăm să devenim împotriva voinței noastre, mai devreme sau mai târziu, jucăria acestor forțe.”

Reprezentarea socială, la nivelul structurii sale, potrivit lui Fischer (1987), facilitează procesul de remodelare a realității și recrează această realitate prin interiorizarea modelelor culturale și ideologice. Care mai sunt însă aceste modele astăzi? Care mai sunt imaginile sau simbolurile care să conteze și să dea reprezentării sociale un conținut valoric cât mai bogat? Sunt foarte actuale întrebările pe care și le punea Ioan Ianolide în anii ‘80: “Ce sunt omul și omenirea în fața civilizației moderne? Ce s-a petrecut înlăuntrul omului prin civilizația materialist-ateistă? Dar societatea, unde a ajuns? Către ce merge? Ce legi ne conduc? Ce valori avem? Ce criterii ne-au rămas spre a ne salva?” [23] Poate la unele din aceste întrebări vor putea răspunde atât psihosociologii, dar și- de ce nu?- chiar publicul larg, printr-o mai atentă valorizare și interiorizare a experiențelor trăite de cei care au dat piept cu ororile comunismului în Gulagul românesc, printr-o mai mare promovare a literaturii de detenție. Este adevărat că acest lucru nu se poate produce instantaneu, deoarece reprezentările sociale nu se raportează la o percepție imediată, doar la un segment de realitate, ci la o structură imaginară, ce se construiește în timp, ceea ce ajunge să devină modul în care individul și grupurile își simbolizează și își exprimă realitatea lor proprie. Foarte important în acest sens este memoria colectivă, memoria socială care, potrivit lui Moscovici stochează și activează, clasifică imagini și stereotipuri pe care le infiltrează tuturor nou veniților în societate.[24]

Din acest punct de vedere nu trebuie să ne iluzionăm că vom putea rămâne în afara unor reprezentări sociale, deoarece acestea sunt prescriptive și “ni se impun cu o forță irezistibilă, atât în ceea ce privește structura prezentă, cât și tradiția care decretează ce ar trebui să gândim.”[25] Înțelegem astfel, că reprezentările îi apropie pe indivizi și le conferă o identitate comună prin legăturile stabilite, prin amintirile și imaginile comune, deoarece conțin o coerență a argumentelor și o integritate a normelor grupului, care dă discursului raționalitate și sens. Prin ancorarea lor în social, reprezentările mențin identitatea și echilibrul colectiv. Desigur ele nu se pot așeza pe un loc gol, ci se sedimentează pe mentalități sau credințe care au devenit deja repere, idei-forță și reprezintă reflecții cu privire la conținuturi deja elaborate. Aceste conținuturi primare, reperele înrădăcinate în mentalul social și păstrate de memoria colectivă au fost numite în literatura de specialitate themata. Conceptul, introdus de Holton, desemnează și descrie interiorul unei anumite culturi, iar potrivit lui Moscovici, themata redă capacitatea reprezentărilor sociale de a face legătura între viziunea generală și raporturile sociale.[26] Aceasta arată că omul poate să selecteze un spațiu personal, care îmbogățit cu experiențele și cunoștințele comune, remodelează ideile și reprezentările primite, dându-i posibilitatea să aibă un discurs social dinamic. Această themata este un ante-discurs, un reper axiologic care are rolul de principiu primordial ce va da consistență și putere de convingere discursului.

Iată de ce, consolidarea thematei este deosebit de importantă în generațiile actuale, prin fortificarea unor concepte-imagine valorice, între care am putea număra și mărturiile supraviețuitorilor din temnițele comuniste, pe cei care în mijlocul terorii au reușit, prin atitudinea și modul lor de a rezista tăvălugului comunist, să dea conținut unor concepte cum ar fi credință, demnitate, omenie, curaj, altruism, spirit de sacrificiu. Experiențele carcerale ale acestor oameni, au legitimat discursul lor, iar lupta și suferințele lor pot și trebuie să devină o „cheie” în care să citim discursurile actuale, o themata pentru actuala generație, themata prin care să se traseze granițe clare între domenii cunoscute și acceptate, care să devină adevăruri și valori comune, în jurul cărora să se structreze societatea și coeziunea socială de mâine.

Chiar dacă literatura memorialistică a spațiului concentraționar românesc nu este situată la cotele de popularitate cu care operează sondajele, preferăm să reiterăm considerațiile mai degrabă optimiste ale lui S. Moscovici care, prezentând cazul lui Soljenițîn în Apendicele lucrării sale Influență socială și schimbare socială, afirma că acesta este unul din cazurile rare de creatori de arhetipuri, care „spun povestea unui timp pentru toate timpurile, iar amprenta lor rămâne definitivă. Soljenițîn este unul din acești creatori, căci Gulagul este un arhetip al istoriei noastre contemporane.”[27] Din această prezentare se desprinde faptul că dizidența lui Soljenițîn, dincolo de caracterul ei oarecum spectaculos, are în spate un mod de viață care trebuie cunoscut, deoarece modul său de viață și faptele sale de zi cu zi explică puterea sa de a se opune unui regim nivelator și distrugător de conștiințe. Extrapolând, putem înțelege lupta anticomunistă a deținuților politici români, cunoscând modul lor de viață dinainte de încarcerare, cel pe care se sprijină rezistența lor la tăvălugul marxist și ateist, mod de viață care este asemeni acelui concept-imagine ce premerge propriul discurs, acea idee-sursă care dă valoare conceptului și face, așa cum am menționat mai sus, ca discursul să fie convingător. La acest mod de viață simplu suntem chemați să ne întoarcem pentru a putea recrea memoria colectivă și a reface legătura pierdută dintre intenții și discurs, dintre gândire și acțiune, dintre informație și semnificație.

 

 

Iancu Gabriel

 

[1] Alin Gavreliuc- Op. cit., p. 414

[2] Ibidem, p. 416

[3] Adrian Neculau- Reprezentările sociale- dezvoltări actuale, în Adrian Neculau(coord)- Op. cit., p.34

[4] Willem Doise, Augusto Palmonari- Caracteristici ale reprezentărilor sociale, în Adrian Neculau- Op. Cit., p.24

[5] Cornelia Rada, Bianca Bogdana Peltea- Op. Cit,p.98

[6] Willem Doise, Augusto Palmonari, în Adrian Neculau(coord)-Op. cit., p.23-34

[7] Alin Gavreliuc- Op., cit. p. 404

[8] Lena Constante- Op.cit, p.83-84

[9] Smaranda Vultur- Istorie trăită. Istorie povestită., Ed. Amarcond, Timișoara, 1997, p.25

[10] Dimitrie Bejan- Op.cit., p.218

[11] Andrei-Vlad Fișcă- Părintele Ioan Iovan Mărturisitorul dintre revelație și înșelare, sfințenie și controversă, în Dragoș Boicu(editor)-nLa limita rezistenței, un martirologiu alternativ, Ed. Agnos, Sibiu, 2017, p. 55

[12] Alin Gavreliuc- Op.cit., p.416-418

[13] Cornelia Rada, etc.-Op.cit., p.102

[14] Ibidem, p.103; Alin Gavreliuc-Idem, p.417-418

[15] Rafael Pecly Wolter, în Michel-Louis Roquette- Gîndirea socială, ed. Polirom, Iași, 2010, p.91

[16] Ibidem, p.92-93

[17] Ibidem, p.118

[18] W. Doise, A. Palmonari- Op. cit., p.28

[19] Adrian Neculau- Reprezentările sociale- Dezvoltări actuale, în Adrian Neculau, Op. Cit, p.34-52

[20] Cornelia Rada, etc.- Op. Cit., p.106

[21] Alin Gavreliuc- Op. cit, p.417

[22] Marius Vișovan- Martirii sunt printre noi, Ed. Evdokimos, București, Fundația Prof. George Manu, 2016

[23] Ioan Ianolide- Op. cit., p. 175

[24] Adrian Neculau, în Adrian Neculau(coord)-Op. cit, p.37

[25] Ibidem

[26] Ibidem, p.38

[27] Serge Moscovici- Influență socială și schimbare socială, p.288-289