Home / Articole Promovate / Pildă Legionară – Gabriel Bălănescu

Pildă Legionară – Gabriel Bălănescu

Incorect Politic
Aprilie 11, 2019

Nãscut la 6 Aprilie 1913 in Berbesti, Vâlcea. Face studiile primare în comuna natalã, apoi liceul în orasul Râmnicul Vâlcea, dupã care pleacã la Bucuresti si se înscrie la Facultatea de Litere pe care o absolvã.

Pildă Legionară - Gabriel Balanescu

Distins gazetar, colaboreazã la numeroase ziare si reviste: „Buna Vestire” (unde functioneazã si ca secretar general de redactie), „Sfarmã Piatr㔄Cuvântul”,„Porunca Vremii”, „Revista functionarilor publici”, s.a. 


Dupã invazia sovieticã, a îndeplinit functia de Sef al Regiunii Banat, Sef al Capitalei si al Regionalei Moldova în cadrul Comandamentului Miscãrii Legionare de Luptã si Rezistentã împotriva ocupatiei comuniste.

Arestat în anul 1946, este tinut în temnitã pânã în anul 1947, când îsi reia activitatea în rezistentã.

Capturat la 4 Februarie 1949, este condamnat de autoritãtile comuniste de trei ori la muncã silnicã pe viatã. A fost întemnitat la Jilava, Iasi, Suceava (Salcea), Aiud, Baia Sprie, lagãrul de muncã fortatã „Mina Valea Nistrului”, Galati si Timisoara unde a îndurat cele mai cumplite torturi, înfruntând moartea cu seninãtate în numeroase rânduri.

Eliberat din închisoare la 3 August 1964 cu sãnãtatea zdruncinatã, îsi câstigã existenta „la munca de jos”, tracasat si urmãrit continuu de agentii securitatii comuniste, fiind privat de orice drepturi.

In Martie 1977 reuseste sã se refugieze în Exil, de unde începe o nouã luptã împotriva comunismului. Fondeazã revista„Curierul”, al cãrei director a fost pânã la pierderea sa pãmânteascã (19 Martie 1986), colaborând activ si la alte reviste si ziare ale diasporei românesti printre care: „Drum”„Carpatii”„Libertatea” (New York), „Cetatea Luminii”, s.a.

sursa: Miscarea.net

Reflectii si Portrete

Pildă Legionară - Gabriel Bălănescu

„Venim cântând în ziua învierii

Desprinsi depe Galgotele durerii

Cu pumni de fier si fruntile rebele, 

Sfãrmând surghiunuri si robii misele…”

(Cântec legionar din 1938)

– I –

Intr’un admirabil aforism (în „Le Pélerin de l’Absolu”), Léon Bloy spunea cã suferinta trece, dar a fi suferit nu trece niciodatã.

Dupã 16 ani de la „eliberare”, întors fortamente mereu cu gândul si cu inima la tot ce s’a trãit în închisorile comuniste din România, îmi dau seama cã niciodatã nu va putea fi uitatã actiunea de desfigurare a constiintelor si teroarea fizicã la care cei din clestele marxist au rezistat printr’un miracol – si m-am intrebat dacã cei care au scãpat cu viata din aceasta încercare mai pot fi unii si aceiasi cu care au intrat.

Suferintele inimaginabile ale celor din închisori (inimaginabile pentru omul care si-a trãit viata afarã, oricât ar fi de grea, dar fireascã), atât suferintele morale cât si fizice, ating notele grave ale tragediei, în aspectele cele mai profunde si mai autentice. Pentru cã sã traiesti la marginea vietii si a mortii 20 de ani, sã nu poti nici muri deci, nici trãi, si la aceastã cumpãnã in care, orice fiintã isi are clipa de liniste in care se oferã neantului, sã lupti intru a nu ceda ingerintelor satanice si sã supravietuiesti, este din domeniul fanteziei. Sã nu pãrãsesc intrebarea: am rãmas aceiasi?

Rãspunsul pare paradoxal: aceiasi, dar altii! Aceiasi prin elementele spirituale care ne-au structurat si a idealului crestin si national cãruia ne-am dãruit, dar altii ca modalitate si capacitate de a le trãi si a le desfãsura.

O emotie mãruntã, un accident minor, o intâmplare insignificantã, ne modificã intelegerea pe care am avut-o pânã atunci asupra oamenilor si lucrurilor. Dar tot ce am trait clipã cu clipã aevea si in somnul chinuit, zeci de ani, sã ne fi lãsat aceiasi?

Un criteriu al Cãpitanului la acordarea gradelor era si numãrul de zile de închisoare. De ce? Pentru cã in constrângerea inamicului, îti verifici forma si rezistenta moralã.

Iti verifici caratele.

In plus, închisoarea îti rezerva timpul necesar meditatiei.

Poti adera la o conceptie de viatã furat de ceeace are spectaculos, sã fi înrâurit de factori neesentiali, de moment.

Aplecat, insa, prin forta imprejurãrilor, asupra celor dinlãuntru, te întrebi si-ti rãspunzi dacã esti sau nu esti fãcut si pregãtit pentru drumul ales.

In inchisorile comuniste verficarea a durat nu câteva zile, sãptãmani sau luni, ci douãzeci de ani, si pentru multi chiar mai mult.

Cam obositor, este adevarat!

De aceea, o parte din cei bãtrâni, au abandonat suisul, sub o forma sau alta.

Nu este vina lor: Pânã la un punct.

Cei mai tineri, în special fratii de cruce, în imensa lor majoritate nu numai cã au rezistat necedând sub nici o formã, dar formati în idealul lor si la aceastã scoalã a suferintii, au devenit imbatabili.

In toate circunstantele vietii grele de inchisoare, fratii de cruce erau elementele de echilibru moral si nu o singurã datã, judecãtile lor politice si previziunile lor erau confirmate de realitate.

Cum poate fi explicatã aceastã viziune politicã exacta a frãtiilor de cruce care nu erau sub nici o formã pregãtiti pentru asta?

Dupa „eliberare”, în primele 2-3 luni, colindând arterele Bucurestiului, mai apoi prin diferite orase ale tarii, întâlneam pe strãzi oameni cu privirea pierduta, nebãrbieriti, cu tinuta vestimentarã deplorabilã. Marele numãr al celor cu aceasta jalnicã înfãtisare, m’a determinat sã cercetez cine sunt. Toti erau iesiti din închisori, si câtiva îsi pierduserã echilibrul interior dupã „eliberare”, în contact cu realitatea nebãnuitã si inacceptabilã: „realitatea socialistã”.

Unul din acestia cu care am putut sta de vorbã datoritã excelentelor raporturi de la mina de plumb Baia Sprie, a fost camaradul nostru, medicul Laurentiu Soltuz din Moldova. Am spus ca am putut sta de vorbã, a acceptat sã stãm de vorbã, pentrucã toti ceilalti, necunoscuti, cu care am încercat deasemenea convorbiri, au refuzat sã articuleze un singur cuvânt.

Doctorul Soltuz era un om sobru, tãcut, linistit. Intr’un cuvânt: serios. Cei doi ani cât am convietuit in lagãrul de la Baia Sprie, pãrea cã este atât de bine clãdit încât nimic nu-l atingea si nimic nu-l putea doborî. Totdeauna cu zâmbetul pe buze, ochi senini si gura usor întredeschisã, lãsându-te sã crezi cã recitã o poezie, sau fredoneazã o melodie. Si tinuta lui corporala îl reprezenta pe cel dinlãuntru. Drept si cu pas sigur.

Nu s’a plâns niciodatã nici de munca grea, nici de mâncarea slabã, nici de temperatura de plus 38 grade in care lucra adesea. Era intangibil la orice actiune din afara grupului in care trãia. Repartizat de la o echipã la alta si dintr’un loc de muncã la altul, n’a protestat niciodatã si niciodatã n’a încercat sã obtinã o conditie avantajoasã pentru sine.

Nu l-am vãzut grãbit nicicând si nici cãutând, fãrã sã gãseascã, un obiect care-i era necesar. Ordinea lui era, cu alte cuvinte, perfecta. In convorbirile cu camarazii, sau cu cei straini de Miscarea Legionarã n’a ridicat niciodatã vocea si nu s’a pripit sã afirme ce nu controlase în prealabil.

Isi rostea preceptele conceptiei pe care o imbrãti~ase, rar, cu claritate si fãrã ostentatie. Nu angaja cu nimeni discutii contradictorii, iar in raporturile cu autoritãtile comuniste nu era nici supus, nici recalcitrant. Era, deci, o personalitate rotundã, frumos înjghebatã si temperamental. Dupã doi ani am fost mutat la o minã de plumb si l-am pierdut. Din când în când aveam informatii despre el de la alti detinuti cu care venise in contact. Rãmãsese mereu acelas.

L-am reîntâlnit în 1965 pe strada Berzei, colt cu Calea Plevnei, unde cu 17 ani in urma adicã in 1948, întâlnisem pe Dragos Protopopescu, într’o conditie oarecum similarã.

Profesorul Dragos Protopopescu, de care m’am apropiat sa-l salut, a dus degetul la buze si mi-a spus: „Nu te-am vazut, nu m’ai vazut! La revedere!” Laurentiu Soltuz, tot drept, dar cu privirile ratacite mirosind a mucegai si tremurându-i usor buzele, a dus degetul la gurã: „Hai cu mine!”

Am plecat împreunã pe Aleea Socec, la intersectia strãzii Berzei cu Calea Plevnei, am urcat la o mansardã si am intrat într’un fel de chilie. Pe perete ardea o candela cu icoana lui Iisus. Pe alt perete, fotografia unei bãtrâne: mama. Pe o masã de sub portretul mamei, un borcan in care se uscase de mult un buchet de flori.

S’a asezat pe pat si m’a privit îndelung, fãrã sa vorbeascã. Dupã câteva minute de tãcere s’a sculat, a încercat sa dichiseasca florile din borcan, apoi mi-a întins mânã, a deschis usa, si mi-a spus: „Sã ne rugãm lui Dumnezeu!” Am iesit si usa s’a închis. El a rãmas. Coborînd scarile mi s’a pãrut cã simteam miros de smirnã si de tãmâie.

 

– II –

 

Scrisori Legionare, Anul I, Nr. 10, Decembrie 1980

In numarul trecut ne-am pus douã intrebãri la care am rãspuns numai în mod general, ca sa putem avea timp de meditatie si sã ne rãspundem fiecare, in masura în care ne intereseazã aceste probleme.

Cei ce au facut, in virtutea unei credinte, 20 de ani de inchisoare (unii ceva mai putin, altii ceva mai mult), consimtind aceastã „probã de foc”, au rãmas aceiasi ca cei care au intrat?

Rãspunsul nostru partial si aparent paradoxal, „aceiasi, dar altii” poate fi nesatisfãcator, ca si sumara explicatie care-l insotea.

Sã urmãrim judecata in de aproape si sa ne imaginãm o bucatã de fier din care trebue alcãtuit un obiect cu anurnite caracteristici.

Este suficient sã infierbânti fierul pânã la incandescent si sã-i dai forma obiectului? Nu! Este necesar sã-; bati, si sã-i inlãturi denivelãrile, sã-l mai privesti în zare pentru a surprinde ondulatiile cele mai estetice, în fine si dimensiunea trebue avutã in vedere.

Dupã oarecare truda, mesterul este de cele mai multe ori nemultumit (mesterul autentic!) si îsi propune ca obiectul urmãtor sã fie mai bun si mai frunos, dupã experienta castigatã la lucrul celui terminat.

Ca si mesterul la care ne-am referit, in experienta de zeci de ani, legionarii care si-au pus problema unui alt om, au încercat sã-l realizeze, îmbogãtindu-si viata prin suferinta fãrã dimensiuni, din care purcede in mod firesc,bunãtatea, ordinea, smerenia, ingãduinta, lipsa înfumurãrii si alte atribute umane si crestine de baza.

Dar cu o hotãrire: niciun compromis cu inamicul!

Pentrucã scopurile tuturor inamicilor nostri, indiferent de eticheta, sunt aceleasi: dezordinea între noi, dimensiunea in sânul unitãtii, pentruca unitatea noastrã inexpugnabilã odinioarã a constituit si ar putea constitui si pe viitor, pragul de netrecut.

Am relatat foarte pe scurt „experienta” de la mina de plumb Baia Sprie, unde datoritã unitãtii grupului legionar (coagulând întreaga massa a detinutilor, indiferent de orientare politicâ), am reusit sa înfrângem dusmanul cel mai nemilos si mai lipsit de scrupule.

Conducerea,comunistã a lagãrului,dupã ce i-au ratat toate încercarile – mergând pânã la asasinarea unor detinuti sub ochii nostrii, pentru a timora grupul si a-l destrama – a recurs la ultima solutie posibilã in acel moment: un mare numãr de detinuti considerati rãspunzãtori de rezistenta stabilitã in lagãr, a fost ridicat din lagãr in lanturi, si in lanturi tinuti intr’o strictã izolare,aproape un an – la Aiud.

Bãtãlia fusese câstigatã de detinuti. Aceastã victorie a detinurilor (o victorie a chinurilor, continuatã in chinuri), a fost totalã si sbirii n’o puteau ascunde decât prin disparitia noastrã din mijlocul comunitãtii si prin izolarea noastrã. Astfel de examene, sub diferite forme specifice locurilor respective, au fost date in toate inchisorile. Cei iesiti din inchisori, prin urmare, aveau o experientã care îi fãcea „altii”.

Dar „altii”, fiecare pe structura lui.

Din acest rezultat purcede rãspunsul întrebãrii a doua: Cum se explicã faptul cã Fratii de Cruce, total nepregãtiti pentru viata si problemele politice, foarte adesea cu o totalã inaderentã la aceste probleme, le judecau si le rezolvau asemãnator si în conformitate evidentã cu realitatea?

Imi amintesc de un exercitiu a lui Gheorghe Gh. Istrate (nu stiu dacã este citat în „Indreptar”1)). La o întâlnire cu un mãnunchiu de frãtiori si frati de cruce, le-a pus o problemã cãreia îi trebuia gãsitã solutia.

Problema era de ordin social si moral.

Fratii de Cruce au rezolvat-o fiecare într’un anumit fel.

Ca urmare a acestor deosebiri de vederi, Istrate a initiat un mars cu întregul grup al Fratiilor de Cruce, si dacã îmi amintesc bine si o zi de tabãrã, undeva în apropierea Bucurestiului. Parcã la mânãstirea Pasãrea.

La sfârsitul acestui exercitiu, punându-li-se din nou problema, au rezolvat-o, în marea lor majoritate,asemãnãtor.

Iatã deci care era „secretul” ca Fratii de Cruce din închisoare, trãind împreunã, suferind împreunã, având acelas ideal, judecau si rezolvau problemele – chiar acelea de care preocuparea lor era departe, în mod asemãnãtor. Aceasta era si trebue sã rãmanã scoala noastrã.

1)____

-Este vorba despre „Indreptarul Frãtiilor de Cruce”…

Gabriel Bãlãnescu

 

Pildă Legionară - Gabriel BălănescuUn ultim salut la mormântul lui Mircea Musetescu, Madrid, 1967

sursa: Miscarea.net

Amintiri despre GABRIEL BÃLÃNESCU

Pildă Legionară - Gabriel Bălănescu

„Libertatea”, New York. Director: Nicolae Nită. Anul V, Aprilie-Mai Nr. 45-46, 1986

A fost Seful regionalei Moldova pana la data arestarii 4 Feb. 1949. In lotul nostru care’a judecat la 2 Ianuarie 1949 [sentinta s’a dat la 24 Ianuarie] el figura in capul listei [sef de lot] si a fost condamnat in „Contumacie” de 3 ori la MUNCA SILNICA PE VIATA.

La terminarea procesului, presedintele completului de judecata colonelul magistrat Cezar Dumitru [devenit General sub comunisti] si-a aratat nemultumirea ca nu s’au putut da si cateva condamnari la moarte, iar partidul „sesizat” de acest incident s’a grabit sa repare gresala si in scurt timp dupa pronuntarea sentintei in acest proces s’a introdus pedeapsa cu moartea.

Balanescu arestat indata dupa aceasta era deci susceptibil sa primeasca pedeapsa ceruta de presedinte daca recursul acestuia se aproba.

Asa se explica unele din intamplarile scrise in „Imparatia Mortii”. Condamnarea la moarte care i s’a anuntat in mod neoficial nu era chiar cu totul neadevarata.

Din cele auzite la rechizitoriu mi-l inchipuiam ca pe un haiduc de statura uriasa cu ochii negri fulgeratori. Cand a fost adus la Suceava, eu nu l-am vazut, nefacand parte din grupul de reeducati pe care in mod intentionat administratia l-a lasat sa-i vada. Am auzit doar ca a fost a adus acolo si asteptam ocazia sa pot vedea si eu pe seful lotului in care fusesem judecat.

Au urmat apoi plecarile la Pitesti, Aiud Gherla. Am ajuns amandoi la Aiud, dar cu dube diferite. Nu l-am vazut.

In Septembrie 1950 am fost dus la Mina Baia Sprie. Inaintea transportului nostru doar cu 2 zile a mai fost trimis dela Aiud un alt transport. Balanescu a sosit cu acela.

Am ajuns la Baia Sprie dimineata, indata dupa „deschidere” si dupa ce am fost repartizati in cele doua dormitoare care ramasesera libere [11 si 12] si am fost lasati sa ne amestecam printre cei sositi inaintea noastra care tocmai ieseau din baraca „cantina” dupa ce li s’a servit „ceaiul” de dimineata. Un prieten cu care ma regasisem dupa mai multi ani de despartire ma intreaba: Vrei sa-l vezi pe Balanescu?

-Unde-i?

-Uite, acela care sta de vorba cu cel inalt in dreapta usii dela cantina. [cel inalt era Remus Danes]

M’am uitat cu atentie: un om de statura mijlocie, putin adus de spate, cu fata alba transparenta cum o aveam toti cei de acolo; nimic nu semana cu haiducul din inchipuirea mea. Doar ochii negri aveau din cand in cand fulgerări care se frangeau pe fata intr’un fel de zambet, facandu-l pe interlocutor sa fie sigur ca fusese deplin inteles.

Cand Remus Danes s’a indepartat, prietenul meu a tinut sa ma prezinte. La auzul numelui meu, o sclipire din ochi si o calda stangere de mana m’au asigurat ca acesta aflase demult de existenta mea:

-Dumneata ai parintii in America?

-Da.

-Te vor cauta. Poate vor reusi sa te scoata de aici. Nu uita sa le spui Americanilor despre toate cele ce se petrec in inchisoare. De nu se vor trezi la timp le va veni si randul lor. Deocamdata aici vom avea alte probleme. Sa fiti atenti ca vor incerca sa introduca reeducarea inceputa la Suceava. In conditiile de mina rezultatele pot fe de-adreptul dezastruoase. Ne-o spun cei veniti din URSS. Se pare ca in unele inchisori dela noi s’a si aplicat. Fiti foarte atenti!

De atunci nu-mi mai aduc aminte sa fi stat mai mult de vorba. Se ferea sa ia contact cu prea multi detinuti, caci era pe lista politrucului cu titlul „Varfuri ale reactiunii” la Numarul 1.

Stiu doar un lucru: Din toti cati eram acolo, el era omul cel mai ascultat de catre ceilalti.

Dupa o perioada de refacere de 20 de zile cu hrana primita dela mina si munca la suprafata mai mult pentru amenajarea asa zisei „colonii”, am fost introdusi la munca subterana. El lucra in abataj ca „rulator” [la umplerea rostogoalelor de minereu]. Aici se gaseau intotdeauna gaze ramase de la impuscatura si cred ca acestea i-au inrautatit mult boala de la ficat.

In lagar, in afara de legionari, mai erau si detinuti politici de alte nuante: taranisti, liberali si fosti ofiteri si subofiteri de jandarmi.

Legionarii erau cei mai numerosi si datorita lor s’a impus in viata lagarului o ordine si o corectitudine model, camaradererie si ajutor la greu fata de ceilalti.

La fel raporturile cu civilii -care ne supravegheau munca in mina- erau de inalta corectitudine, ceea ce i-a determinat pe acestia sa ne faca raporturi elogioase catre Directia Penitenciarelor si sa ceara sa fim pusi in libertate pentru realizarile noastre in campul muncii [toate fara nici un reezultat].

Politrucul Alexandru insa era mereu nemultumit: „Nu e destul sa-ti faci norma, nu e destul sa fii corect cu organele administrative, TREBUE SA DATI DOVADA DE REEDUCARE. Ba mai este inca un lucru: N’ati vazut acolo pe usa biroului meu dela Baraca 2 o cutie pentru RECLAMATII? Cum, voi nu stiti pentru ce sta cutia aceea acolo? Cum, nimeni nu l-a surprins pe vreun altul dintre voi discutand politica cu civilii dela mina? Asta nu-mi vine s’o cred!

Ca sa ne sparga „unitatea” celor ce am venit la inceput, s’a adus de la Fagaras un grup de fosti politisti, iar dela Gherla un grup de muncitori dela care am aflat mai multe despre faptele reeducarii care s’au intamplat acolo.

Mai tarziu au fost adusi chiar studenti dela Pitesti intre care si Tavi Voinea. Cu mult tact si delicatete, Gabriel Balanescu a luat contact cu cei mai multi dintre ei obtinand in cele mai multe cazuri spovedanii fierbinti cu intoarcerea fiului pierdut la turma parinteasca.

Nu li s’a facut nici un repros. Li s’a cerut doar ca prin atitudinea lor de aici inainte sa dovedasca ca pentru nimic in lume nu vor decadea dela demnitatea lor de fiinta omeneasca.

Pe oamenii acestia inconjurati iarasi de atentia si dragostea noastra îi vedeam de multe ori miscati pana la lacrimi.

Politrucul a mai incercat o iesire din impas prin impuscarea preotului Serban. Reactia intregului lagar in fata acestui abuz de putere fusese atat de puternica incat si putinii turnatori pe care reusise sa si-i mentina incepeau sa bata in retragere de frica celorlalti. In cele din urma politrucul s’a mai gandit la o solutie. A format un grup de 12 pedepsiti pe care i-a pus in lanturi si i-a expediat in alta parte [facea sa se creada ca au fost trimisi inapoi la Aiud, de fapt au fost trimisi la o alta mina de plumb, Valea Nistrului].

In fruntea acestei liste: Gabriel Balanescu, Wilhelm Poprea, parintele Nicolae Grebenea, doctorul Petrassevici, Sandu Mazilu si altii.

Peregrinarile si intamplarile ulerioare ni le-a descris in cartea sa „DIN IMPARATIA MORTII”. Eu am fesit din inchisoare in 1964. Mai tarziu am reusit sa ajung si in America. Mai acum vre-o zece ani, intalnindu-ma cu Tavi Rosu, acesta imi spune: „Salutari dela Gabriel Balanescu cu care ai fost la Baia Sprie”.

-Unde este?

-Aici, in America… S’a refugiat.

Gabriel Balanescu avea sa lupte si mai departe contra aberatiei comuniste si pentru restabilirea unitatii intre grupurile din exil desbinate pentru cauze lipsite de seriozitate…

Asa l-am cunoscut eu pe Gabriel Balanescu, mereu in fruntea luptei…

de Victor LEAHUL

via Miscarea.net

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *