O reevaluare a corporatismului naționalist în lumea postmodernă

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Februarie 25, 2026

Lumea contemporană se află într-un moment de răscruce în care sistemele economice și politice tradiționale par să își fi epuizat capacitatea de a oferi sens și stabilitate vieții cotidiene. Analizând structura societății moderne, observăm o tensiune constantă între dorința de libertate individuală și nevoia profundă de apartenență la un întreg organic. Această dilemă nu este nouă, însă soluțiile oferite în ultimele decenii de liberalismul de piață sau de diversele forme de colectivism au eșuat în a aborda omul în integralitatea sa morală și funcțională. O alternativă solidă la aceste eșecuri este reprezentată de viziunea corporatismului sau a sindicalismului naționalist, care propune o reorganizare a societății pornind de la realitățile concrete ale muncii și ale familiei.

Această viziune se bazează pe ideea că economia nu este un simplu mecanism de schimb de mărfuri, ci reprezintă baza economică a unui sistem național și monarhic, oferind un mod rațional de a integra înțelepciunea tradițională a Evului Mediu în realitatea noastră postmodernă. Naționalismul, în acest context, deține o forță economică mult mai mare decât i se atribuie în mod obișnuit, fiind capabil să genereze structuri de succes atât în mediul european, cât și în spațiile post-coloniale ale lumii a treia. Nucleul acestei construcții este familia extinsă, deoarece orice formă de naționalism autentic pornește de la această celulă primară și de la comunitatea extinsă care se dezvoltă în jurul ei, fără de care structura socială își pierde orice semnificație.

Corporatismul, definit în sensul său original, se referă la o unitate funcțională care reprezintă o clasă în cadrul corpului social, unde conceptul de clasă este înțeles prin prisma utilității sociale și a funcției îndeplinite. Această corporație reprezintă elementele necesare din punct de vedere social ale unei colectivități, fiind organizată pe sectoare clare. Putem distinge un sector primar dominat de agricultură, un sector secundar dedicat industriei și un sector terțiar care cuprinde servicii variate precum transportul, distribuția, media sau asigurările. Deasupra acestora se află sectorul cuaternar al muncii intelectuale, incluzând guvernul, cercetarea și educația, și în final un sector al conducerii de înalt nivel care stabilește deciziile strategice ale societății.

Această structură nu este doar o simplă împărțire administrativă, ci un model care oferă standarde pentru calitatea muncii, stabilește practici de bază și funcționează ca un scut protector pentru lucrători. Gândirea clasică a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel subliniază importanța acestor unități în organizarea societății civile, propunând ca ele să fie reprezentate în forurile legislative superioare, deoarece sunt vitale și interdependente. Conform perspectivei hegeliene din Filozofia Dreptului, o corporație sub supravegherea statului are datoria de a proteja interesele proprii, de a cooptat membri calificați și de a oferi educația necesară, funcționând ca o a doua familie pentru cei implicați. Apartenența la o astfel de structură îi oferă individului o identitate clară, transformându-l într-o persoană recunoscută de întreg, ceea ce îi conferă respect și o poziție socială stabilă.

Un beneficiu major al acestui sistem este eliminarea elementului aleatoriu din distribuția bogăției, deoarece statutul social este ancorat în funcția exercitată și în competență, protejând astfel populația de fluctuațiile nesigure ale pieței libere. Într-o piață dominată de profitul abstract, bogații pot obține averi prin noroc sau speculații, în timp ce în sistemul corporatist, bogăția este ridicată la nivelul unui efort conștient pentru binele comun, atenuând sentimentele de invidie sau mândrie excesivă. Deși utilitariștii precum Adam Smith au vorbit despre o mână invizibilă care transformă interesul propriu în beneficiu public, realitatea arată că acest model nu reușește să creeze un întreg organic, ci doar o piață unde elitele pot acapara puterea.

Realizarea că munca fiecăruia depinde de efortul celorlalți este esențială pentru stabilitatea națională. Un muncitor din industrie înțelege că depinde de agricultor pentru hrană, iar un membru al forțelor de ordine înțelege că funcția sa depinde de moralitatea cetățenilor și de sistemul de impozitare. Această interconectare demonstrează că întregul social este real și mai semnificativ decât părțile sale componente. Statul are rolul de a supraveghea aceste unități pentru a preveni transformarea lor în caste închise, menținând un echilibru între unitatea națiunii și individualitatea fiecărei corporații.

Din punct de vedere spiritual, statul este definit în tradiția ortodoxă ca o uniune de ființe morale libere care acceptă un set de reguli comune pentru protejarea legii morale. Această viziune, susținută de figuri precum Sfântul Filaret al Moscovei, consideră că legile civile sunt interpretări ale legii morale, iar o societate rămâne solidă doar atâta timp cât această moralitate este gravată în inimile cetățenilor prin credință și educație. Atunci când valorile morale dispar în favoarea unei libertăți senzuale sau a unor ideologii false, respectul pentru lege se prăbușește, lăsând loc opresiunii. Această legătură între patrie, credință și sacrificiu a fost fundamentul multor sfinți și gânditori ruși, care au văzut statul ca pe o unitate a moralității și a legii.

Critica adusă liberalismului modern se bazează pe faptul că acesta încearcă să construiască societatea pornind de la un individ abstract, o unitate care în realitate este o creație a societății și a familiei. Economia, transformată într-o știință socială cantitativă, a servit deseori doar la justificarea domniei banului, ignorând cultura și tradițiile care nu pot fi măsurate prin cifre. În contrast, corporatismul recunoaște că individul nu poate fi gândit separat de comunitatea sa, atitudinea sa față de întreg fiind una spirituală și morală, nu pur utilitară. Sistemul academic modern încearcă deseori să redefinească acest concept, reducându-l la o simplă negociere salarială centralizată, însă esența sa rămâne protejarea individului împotriva puterii capitalului și a arbitrariului statal.

Modele de succes ale acestui tip de organizare pot fi observate în Asia de Est, unde state precum China, Taiwan sau Coreea de Sud au utilizat structuri corporatiste pentru a obține o dezvoltare economică spectaculoasă. China modernă funcționează ca un stat social-naționalist care folosește asociațiile profesionale ca intermediari între guvern și cetățeni, asigurând astfel o coordonare eficientă a resurselor. Hong Kong, la rândul său, păstrează un sistem unde circumscripțiile funcționale — reprezentând medicina, educația sau ingineria — au o voce directă în procesul legislativ. Coreea de Sud, în trecutul ei, a încercat să implementeze un sistem asemănător, însă s-a îndepărtat treptat de acesta, ajungând în cele din urmă la o dictatură a multinaționalelor. De asemenea, în Coreea de Sud este extrem de evident faptul că politica nu este decisă de populație, ci de familiile (Chaebol) care dețin multinaționalele Samsung, Hyundai, etc.

În spațiul românesc, teoreticieni precum Mihail Manoilescu au subliniat că statele agrare sunt condamnate la sărăcie dacă acceptă necondiționat regulile pieței libere mondiale, pledând pentru autarhie și organizare corporatistă. Această viziune presupune că națiunea trebuie să-și protejeze bogăția prin taxe pe produsele finite importate și prin încurajarea producției interne, prevenind astfel transformarea țării într-o simplă sursă de materii prime ieftine. Istoria secolului XX oferă exemple de reconstrucție rapidă sub sisteme corporatiste, unde instituții precum consiliile de încredere sau serviciile naționale de muncă au reușit să elimine șomajul și să crească veniturile populației într-un timp record. Succesul economic al Germaniei interbelice, cu o creștere anuală a PIB-ului de peste unsprezece procente și o expansiune industrială uriașă, a fost posibil tocmai prin integrarea funcțională a tuturor claselor sociale.

Aceste realizări demonstrează că ordinea corporatistă reduce conflictul de clasă și alienarea, punând accent pe binele comun. Naționalul și religiosul rămân indisolubil legate în viața oricărui popor, fie că vorbim despre tradiția rusă, arabă sau poloneză, deoarece individul are nevoie de o ancoră spirituală pentru a funcționa. Problemele sociale moderne, inclusiv bolile mentale precum schizofrenia, pot fi văzute ca rezultate ale fragmentării funcțiilor sociale și ale lipsei unui factor unificator în viața omului. O existență plină de sens este posibilă doar atunci când centrul de greutate al individului este situat în afara sinelui, în serviciul unei cauze mai mari.

Prima sarcină a unui stat sănătos este să identifice valoarea centrală care unește populația și să întărească această uniune. În prezent, ceea ce numim politică este deseori redus la un jurnalism de divertisment care creează probleme artificiale pentru a justifica puterea elitelor. Adevăratele corporații nu caută să domine, ci să servească, punând preț pe standarde, logică și sacrificiu. În timp ce stânga modernă a abandonat clasa muncitoare pentru a se concentra pe politici de identitate, viziunea naționalist-corporatistă rămâne singura care mai apără interesele reale ale celor care muncesc. Acest sistem este sinonim cu dreptatea socială și ordinea naturală, asigurând o ierarhie bazată pe merit și dăruire, unde viața socială este guvernată de spiritul de comunitate și datoria față de națiune.