Noua Vârstă de Școlarizare – O Bombă cu Ceas

Mușatin
Incorect Politic
Martie 20, 2019

În luna mai a anului 2018 Parlamentul României a aprobat reducerea vârstei de la care începe școlarizarea obligatorie.

Este vorba despre amendarea art. 16 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și anume deciderea asupra unei noi durate a învățământului general obligatoriu.

Aceasta urmează a fi extinsă la 15 clase: grupa mare a etapei de învățământ preșcolar și cei 3 ani de învățământ liceal devin obligatorii. Această schimbare urmează a fi implementată cel târziu în 2020. Mai mult decât atât, grupa mijlocie și mică sunt preconizate spre a deveni obligatorii până în anul 2023 și respectiv 2030.

Buciumul:

Confiscarea celor „șapte ani de acasă“- etatizarea     copiilor

În urmă cu câteva luni, Parlamentul României a legiferat o măsură pe care oficialii guvernamentali o anunțau deja de mai multă vreme: reducerea vârstei de la care începe școlarizarea obligatorie.

Un subiect, să o recunoaștem, serios, de natură a afecta viața cvasi-totalității familiilor românești tinere, care ar urma astfel să se despartă mai devreme de copiii lor pentru a ceda o bună parte din educația acestora unei instituții. Adio, deci, cei șapte ani de acasă!

În 2014 chiar prim-ministrul de atunci, dl Victor Ponta, afirma că este necesară o dezbatere națională în această privință.

Această dezbatere n-a mai avut loc niciodată.

În schimb, Parlamentul a adoptat, în mai 2018, cu largă majoritate, o propunere de lege privind amendarea art. 16 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 în sensul de a se stabili o nouă durată şi o nouă componenţă a învăţământului general obligatoriu.

Învăţământul general obligatoriu are acum 15 clase şi cuprinde: ultimii doi ani ai învăţământului preşcolar, învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii doi ani ai învăţământului secundar superior.

Astfel, învăţământul liceal şi grupa mare din învăţământul preşcolar devin obligatorii până cel mai târziu în 2020, iar grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023. Nici grupa mică de la grădiniță nu scapă, ci devine, și ea, obligatorie nu mai târziu de anul 2030.

Motivațiile invocate în expunerea de motive a proiectului de lege au fost calitatea superioară a educației într-o formă instituționalizată, socializarea mai bună și… învățarea de la colegi.

Dincolo de dificultățile de ordin logistic, privitoare la resursele financiare și de personal calificat necesare unei asemenea măsuri (ținând cont de nevoile sensibil diferite ale copiilor de vârste diferite mai ales în această perioadă de viață), renunțarea la „cei 7 ani de acasă” în favoarea unei „semi-instituționalizări” a copiilor ridică o serie de probleme obiective.

Statul-dădacă se substituie familiei

Doar în treacăt, din cauza complexității abordării, menționăm aici și tendința tot mai acută și mai îngrijorătoare a autorității publice de a se substitui familiei. Dintr-o perspectivă sociologic conservatoare, „confiscarea” copiilor și trimiterea lor într-o instituție la vârste atât de fragede este un experiment tipic de planificare socială, care ne duce cu gândul mai degrabă la statele marxiste.

Școlarizarea foarte timpurie și obligatorie nu doar că nu favorizează familia în niciun fel, dar, de fapt, o subminează, prin aceea că o dezintegrează în indivizi independenți unul de altul, dar dependenți față de Stat. Încredințarea către o așa-zisă „societate” impersonală și imposibil de tras la răspundere, dar controlată prin decizii birocratice, a unei cote cât mai mari din creșterea și educarea copiilor a fost rețeta pentru pulverizarea familiei ca unitate socială în indivizi ca entități politice și, cu ea odată, dependența lor perpetuă de o formă sau alta de asistență socială. Fie aceasta și una indirectă, în care Statul ia cu forța de la familii o mare parte din câștigul lor, pentru a le furniza ceea ce tot el insistă că acestea au nevoie, indiferent că sunt de acord sau nu.

„Grădinița obligatorie”, a cărei necesitate nu există cu adevărat decât în imaginația inițiatorilor propunerii legislative amintite, este exemplificarea perfectă a ipotezei de mai sus.

Dacă suntem tentați să respingem acest tip de enunțuri pentru simplul motiv că le atribuim unei istorii recente și nefaste și unor regimuri totalitare, să remarcăm că aceeași tendință este vizibilă acut și în Occident, Suedia fiind exemplul extrem de manipulare birocratică destinată a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergenţă al loialităţilor: familia.

Peste Ocean, aşa-numitul „părinte” al şcolii publice americane, Horace Mann, nutrea sentimente critice sau chiar aversiune faţă de familie. Invocând „neglijenţa”, ignoranţa şi ineficienţele familiilor în statul lui, Mann lega sistemul de şcoli comunale de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul îşi asuma pur şi simplu rolul de părinte. Mai mult, „copilul nu merge la şcoală pentru a dobândi cunoştinţe”, era de părere F. W. Parker, aşa-numitul „părinte al educaţiei progresiste” şi inspiratorul influentului educator socialist John Dewey. „El vine aici ca să trăiască şi să-şi pună viaţa, formată la şcoală, în slujba comunităţii.” „Fiecare şcoală publică din ţară trebuie să devină un cămin şi un cer pentru copii”, mai spunea el.

Discuția poate continua – și trebuie să continue, căci miza ei este una majoră.

Acest lucru înseamnă ruperea copilului de la sânul familiei la o vârstă cu mult mai fragedă, ceea ce pentru mulți ar însemna micșorarea influenței părinților în viața și dezvoltarea pruncului lor.

Deși acest fapt nu ar opri orice părinte competent de la îndeplinirea rolului educativ și spiritual în viața copiilor, asta ar însemna îndoctrinarea preșcolarilor și expunerea lor la idei nocive, vestice, care încep să se infiltreze și în România. De asemenea, micșorarea vârstei de școlarizare are urmări negative de o natură mai practică, despre care vom vorbi mai jos.

„Înrolarea” mai timpurie a preșcolarilor în sistemul educațional se dovedește a avea consecințe devastatoare asupra sănătății mentale a copiilor.  Printre cei supuși școlarizării timpurii se observă „rezultate mai slabe, inclusiv pregătire mai slabă la matematică, educație mai scăzută în ansamblu, anumite dificultăți la mijlocul vieții, consum mai mare de alcool și o mortalitate mai mare.” (M. Kern & S. Friedman, 2009; S. Friedman, 2011) (sursa buciumul.ro)

Micșorarea timpului petrecut cu părinții în primii ani de viață cauzează copiii să ia drept model semenii lor, în defavoarea părinților. Prin urmare, valorile familiale sunt înlocuite cu un stil de viață degenerat, care îi sexualizează și îi îndeamnă la huliganism.

Aceste caracteristici se extind până în perioada maturității, rezultând în incapacitatea individului de a face față responsabilităților de adult. Așa cum am menționat mai sus, performanța școlară are și ea de suferit la persoanele ce sunt încadrați în învățământul instituționalizat de la o vârstă fragedă, de exemplu o mai slabă capacitate de a înțelege textele propuse de curriculum.

Nici plătitorii de impozite nu scapă nevătămați de această decizie a Parlamentului, deoarece apare problema logisticii acestui proiect. Se poate vorbi despre o lipsă de etică în folosirea banilor populației, mai ales când acești bani sunt folosiți doar pentru un experiment educațional.

„În opinia noastră, „obligativitatea grădiniței”, ca să denumim colocvial această „extindere a învățământului obligatoriu”, este doar un nou experiment în școala publică, fie el și unul care ne aliniază la „tendințe internaționale” recomandate de organisme suprastatale birocratizate. Nimic nou până aici – de asta avem parte din 1990 încoace.”  declară buciumul.ro. Cum poate fi vorba despre micșorarea vârstei de școlarizare în momentul în care peste 3000 de localități din România duc lipsa unei instituții de învățământ. Vor fi forțați părinții să-și trimită odraslele în altă localitate la grădiniță de la vârsta de 4-5 ani?

Toate aceste lucruri ne fac să ne întrebăm sub ce pretext și ce dovezi au fost aduse la amendarea acestui articol din Legea Educației Naționale, decât conformarea cu cultura și sistemul educațional vestic, și dacă actualul Parlament al României activează în interesul cetățenilor și viitoarelor generații ale statului.