Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Iulie 22, 2023
Notă de Patriotism
Via Certitudinea:
Autor: MIRCEA ELIADE
Articol apărut în CERTITUNEA Nr. 141
Cred că foarte puțini dintre cei care se ocupă de istoria naționalităților europene și de originea „conștiinței naționale” pe continent știu că abatele Gioacchino da Fiore (sfîrșitul sec[olului] al Xll-lea, începutul sec[olului] al XlII-lea) a fost primul patriot italian. El cel dintîi își mărturisește nădejdea în unitatea Italiei. Pentru el, dușmanii națiunii italiene, ai lui populus latinus, sînt dușmanii „poporului ales”. Toți năvălitorii barbari de la nord – lombarzii, francii, normanzii, germanii – joacă același rol pe care l-au avut asirienii în istoria celuilalt „popor ales”, evreii.
Ei vin să „pedepsească”, să împlineasca porunca Domnului; italienii suferă de pe urmă năvălirilor barbare întocmai așa cum au suferit și evreii de la babilonieni și asirieni: pentru că n-au fost vrednici să păstreze curată Legea Nouă pe care Dumnezeu le-o dăduse prin Isus Cristos. Italienii sînt cel din urmă „popor ales” – după evrei și după greci – și sînt cu atît mai venerabili; căci nu s-a spus: „Cei de pe urmă vor fi cei dintîi”? […].
Este drept că la originea oricărei „conștiințe naționale” stă un anumit profetism. Să ne amintim cum am dobîndit noi, românii, conștiința națională – și vom înțelege cît de organic este legat „profetismul” de „patriotism”. Sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea au cunoscut însa o „conștiință socială” luminată și fructificată mai ales de profetisme sociale, cu structura laică, iluministă. În Apus, și mai cu seama în Franța și Italia, acest „profetism”, social și patriotic în același timp, atacă vehement Biserica romano-catolică. Pe de o parte, pentru rolul ei secular – pe de altă parte, pentru „universalismul” ei, pentru ecumenicitatea ei.
Revoluția Franceză – izvorul tuturor „patriotismelor” – a fost cea dintîi mișcare care a pus în circulație ideea de „rasă” (nobilii erau urîti pentru că erau „germani”, năvălitori, „străini”) și ideea de „valori naționale”, de „creații etnice” (Zeița Rațiunii este zeiță franceză etc) […].
Profesorul Nae Ionescu, în două articole din revista de critică teologică Predania, ortodoxiile pot fi naționale – dar catolicismul nu poate fi decît supranațional. Și este firesc ca cel mai original mistic și profet al catolicismului, Gioacchino, pe care Roma nu l-a putut sanctifica, este firesc ca starețul calabrez alimentat de idei și viziuni răsăritene să aibă, cel dintîi, intuiția patriotismului.
Dar observați bine că un asemenea „patriotism”, crescut din conștiința apartenenței la un „popor ales”, străbătut de idei mesianice și fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întîlnește în istoria modernă decît la ruși, popor prin excelență „ortodox”. Celelalte patriotisme s-au născut în afara creștinismului. Patriotismul-tip – cel francez – este laic și anticlerical prin excelență.
La noi, pașoptiștii au introdus un patriotism profetic și social – dar (chiar atunci cînd era „biblic”, ca la Heliade Rădulescu) fără nici un contact viu cu Biserica. Pașoptiștii români imitau anticlericalismul francez. Și pe jumatate aveau dreptate; căci, deși ortodoxia nu se amestecase în politică și economie, cum se amestecă de la începutul ei Biserica romano-catolică, totuși, o dată cu fanariotismul, ortodoxia se înstrăinase (grecii) și se amesteca prea mult în treburile lumești. (Deși acest amestec era oarecum pasiv; preoții și călugării greci se îmbogățeau și asupreau – nu aveau destulă vitalitate ca să domine politic o țară.) Atitudinea anticlericală a pașoptiștilor români corespunde întru totul atitudinii anticatolice a francezilor. Căci Biserica ortodoxă era atunci străină, și averile ei plecau dincolo de granițele țării, de unde îi venea și puterea seculară (compară cu Roma).
Cînd ortodoxia româneasca a devenit din nou naționala, ea nu mai putea fi în conflict cu „patriotismul”.
Astăzi, toate semnele ne vestesc o nouă intervenție a creștinismului răsăritean, ortodox, în istoria româneasca. O asemenea apropiere a ortodoxiei de istorie nu poate fructifica însă decît angrenată într-o filozofie creștină a istoriei (ca a lui Gioacchino da Fiore, de pildă) care să țină seama de „popoare alese”.
Justificarea interesului ortodoxiei pentru istorie nu poate fi validată decît la nivelul concepției despre „poporul ales”. Acum e timpul „profeților” și al „filozofilor istoriei” care să continue pe Gioacchino da Fiore. Mai exact, să fructifice învățătura lui, care a ratat în Apus – deși pornea de prin părțile noastre, ale Răsăritului.
Titlul original al eseului: „Nota de patriotism” (extras)
Sursă: Mircea Eliade, „FRAGMENTARIUM”, Editura Humanitas, 1994
Atacul carlist criminal asupra Mişcării legionare
în Memoriile lui Mircea Eliade
.
Mircea Eliade:
«Armând Călinescu, întemeindu-se pe informaţiile pe care le primea la Ministerul de Interne, l-a anunţat pe Regele Carol că rezultatele alegerilor vor fi dezastruoase, că mişcarea legionară ar putea recolta cel mai mare număr de voturi. Astfel că, la 11 februarie, guvernul Goga a fost demis şi s-a alcătuit un nou guvern sub preşedinţia Patriarhului Miron, dar condus, în realitate, de Armand Călinescu. Cum scopul final era distrugerea mişcării legionare, eram mulţi care ne întrebam de unde va izbucni scânteia care va dezlănţui conflictul între Carol si Codreanu. Şeful Gărzii de Fier [Mişcarea Legionară – n.m.] alesese calea nonviolenţei. Într-o circulară, declarase că guvernul poate schingiui şi omorî, dar legionarii nu vor răspunde. Şi, cu toate acestea, când N. Iorga a scris în „Neamul Românesc“ că în restaurantele legionare se urzesc comploturi, Corneliu Codreanu i-a răspuns într-o altă circulară, acuzându-l că e „necinstit sufleteşte“.
Aceasta a fost neaşteptata ocazie pe care o aştepta Armand Călinescu. N. Iorga a intentat proces de calomnie şi, în aprilie 1938, Codreanu a fost arestat, judecat şi condamnat la şase luni închisoare.
Cu o noapte înainte, sediile legionare au fost ocupate şi percheziţionate, iar a doua zi toate ziarele au publicat o pagină întreagă cu facsimile de scrisori, din care ar fi trebuit să se vadă că mişcarea legionară pregătea o răzmeriţă. Constituţia fusese suspendată, decrete-legi speciale erau promulgate în fiecare zi.
Evident, toate ziarele legionare fuseseră interzise. Nae Ionescu fusese arestat împreună cu aproape toţi şefii legionari. Câtva timp după aceea, am aflat că au „domiciliul forţat“ …
Fusesem urmărit şi arestat pentru prietenia mea cu Nae Ionescu şi pentru că eram colaborator la un ziar care reapăruse cu încuviinţarea guvernului. Mii şi mii de oameni fuseseră arestaţi pentru că aderaseră la un partid politic legal, cu care Iuliu Maniu nu şovăise să încheie un acord electoral. Erau acuzaţi, retrospectiv, de o atitudine politică, pe care, până în iarna 1938, le-o garantase Constituţia. Dictatura lui Carol anticipa tot ce avea să se întâmple şapte-opt ani mai tîrziu, după ocuparea ţării de către Soviete.
Ca şi teroarea dezlănţuită după 1948 de partidul comunist, cea ordonată şi efectuată de Armand Călinescu era întreprinsă în numele şi pentru apărarea „democraţiei“. Singura originalitate a lui Carol era certitudinea lui că-şi poate îngădui totul, căci „poporul“ nu va reacţiona; certitudine întemeiată pe foarte proasta opinie pe care o avea despre români. Cum nu cunoscuse decât politicieni veroşi şi oameni fără şira spinării, Carol socotea toţi românii croiţi pe acelaşi calapod. Inteligenţa lui politică şi-o vădise când îi alesese ca sfetnici pe Puiu Dumitrescu şi Ernest Urdăreanu [doi aventurieri fără experienţă politică – nota CDN], în locul lui Nae Ionescu. Restul – onoare, respectul cuvântului dat, „personalitate“ – depindea de decizia sau capriciile metresei lui, Elena Lupescu.
Arghirofil el însuşi, Carol nu vedea în politicienii români decît arghirofili, escroci şi poltroni. Cum toate intrigile şi manevrele îi reuşiseră, cum izbutise să sfărâme unitatea partidelor liberal şi naţional-ţărănesc, credea că-şi poate îngădui tot. Şi a murit probabil cu convingerea că nu se înşelase. În 1937-1938, singura lui teamă fusese eventualitatea unei răscoale provocate de mişcarea legionară şi susţinută de Armată. Dar avusese grijă să se asigure de Armată, îndepărtându-i pe toţi cei care nu acceptaseră să-i fie unelte, şi să întărească Siguranţa Generală şi Jandarmeria.
Pe de altă parte, ştia că Corneliu Codreanu nu va dezlănţui o răscoală într-un moment critic, când ar fi riscat să provoace intervenţia trupelor sovietice. (Or, ne aflam în plin război civil spaniol, un an înainte de pactul germano-rus.)
Ştia, în sfârşit, că „masele“ nu vor reacţiona, dacă teroarea se va desfăşura treptat. Succesul aproape deplin al dictaturii lui Carol se datoreşte în primul rând tacticii adoptate de Armand Călinescu, şi care va fi aceea a partidelor comuniste din Europa centrală şi răsăriteană, după 1945. La început, nimic spectacular, ci doar mărunte, continue hărţuieli. Apoi, suspendarea Constituţiei, arestări masive, înăsprirea mijloacelor de represalii şi câteva procese senzaţionale, dar fără condamnări la moarte. În sfârşit, când mişcarea legionară se afla dezorientată, dacă nu chiar în sincopă, cu aproape toţi şefii în închisori şi lagăre, lovitura finală, adică decapitarea ei.
Nu ştiu cum va fi judecat de istorie Corneliu Codreanu. Fapt este că, patru luni după fenomenalul succes electoral al mişcării legionare, şeful ei se afla condamnat la zece ani de temniţă grea, iar după încă cinci luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generaţia noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci, pentru el, mişcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esenţă etică religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui „om nou”. Ştia de mult că regele îi pregăteşte pieirea şi, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decît purifica şi întări mişcarea legionară; credea, de asemenea, în propriul lui destin şi în protecţia Arhanghelului Mihail.
În 1937-l938, tema cea mai populară printre legionari era moartea.
Modelul exemplar îl constituie moartea lui Moţa şi Marin. Cuvintele lui Moţa – „cea mai puternică dinamită e propria ta cenuşă“ – deveniseră literă de evanghelie. O bună parte din „activitatea legionară“ consta în slujbe, parastase, posturi negre şi rugăciuni. Şi cea mai patetică ironie a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mişcări politice româneşti care lua în serios creştinismul şi biserica a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron.
Nu ştiu ce va fi gândit Codreanu când a înţeles că în câteva ceasuri va fi executat. Nu mă gândesc la credinţa lui, ci la destinul lui politic. Pentru că el îl asigurase pe Armand Călinescu, prin atâtea circulare, că legionarii nu vor reacţiona, nici chiar când vor fi spânzuraţi de picioare şi torturaţi. El dăduse ordine stricte de nonviolenţă, de renunţare chiar la rezistenţa pasivă, şi dizolvase chiar partidul Totul pentru Ţară. Tactica lui Călinescu reuşise: toţi legionarii se lăsaseră prinşi şi se aflau acum în cuşcă, aşteptând, ca şoarecii, să fie arşi de vii. Probabil că Codreanu, ca şi atâţia alţi legionari, a murit convins că jertfa lui va grăbi Victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecât o jertfă, ci consecinţa fatală a unei catastrofale erori de tactică politică.
Ştiu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii şefi preocupaţi de victoria politică, iar nu de mântuirea sufletelor, i-a spus odată soţiei, în temniţa de la Râmnicul Sărat, după executarea lui Codreanu: Iată unde ne-au dus slujbele şi parastasele!…
În vara 1938, a fi legionar sau „simpatizant” legionar implica riscul de a pierde tot: slujba, libertatea şi, poate, în cele din urmă, viaţa…
Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sânge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia Lui Dumnezeu. Şi, mai târziu, când tragedia se consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor. Erau destule câteva asemenea confruntări ca să înţelegi că mişcarea legionară avea structură şi vocaţie de sectă mistică, iar nu de mişcare politică. Ceea ce mi-o repetase, de altfel, Puiu Gârcineanu [un „suflet de elită“ al Mişcării, sacrificat în septembrie 1938 de către călăii regelui – n.m.] în lungile noastre discuţii, susţinând că ţelul suprem al mişcării legionare nu mai e nici măcar mântuirea individuală printr-un eventual martiraj, ci „învierea neamului“, dobândită printr-o „saturaţie de tortură şi jertfă de sânge“. Singura infirmare masivă a cunoscutului refren că poporul român nu e religios (singurul popor creştin fără nici un sfânt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea câtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagăre, fugăriţi sau liberi.
……
În ceea ce priveşte situaţia mea [închis în lagăr, ca intelectual legionar, alături de profesorul Nae Ionescu şi alţii – nota CDN], am înţeles că era „staţionară”. Armand Călinescu îi repetase generalului Condeescu că nimeni nu iese din lagăr fără declaraţia de desolidarizare…»
Mircea Eliade, “Memorii”
—-
Dar Mircea Eliade a refuzat să se desolidarizeze vreodată de Mişcarea Legionară.
Despre apartenenţa lui Mircea Eliade la Mişcarea Legionară, medicul său personal din SUA, Alexander Eugene Ronnett (sau Alexandru Ronnett, un legionar moldovean cu înaintaşi franco-germani supuşi austrieci, dar născut la Suceava în 1920), spunea
„…voi face câteva afirmaţii definitive:
– Mircea Eliade a fost un legionar încadrat.
– S-a apropiat de Codreanu şi Mişcarea legionară, ca şi mentorul său Nae Ionescu.
– A fost membru în Clubul Axa din care făceau parte cele mai mari personalităţi legionare.
– În presa legionară din acele timpuri a publicat o mulţime de articole care dovedesc ataşamentul lui la Mişcarea legionară pe care a considerat-o ca o revoluţie spirituală şi o mare şansă de a schimba mentalitatea dominantă a poporului nostru. O mare revoluţie care era singura şansă de a supravieţui ca naţiune. În timpul arestării lui şi a internării în lagăr a fost şef de cuib.“
—–
Într-adevăr, anul 1933 a fost anul în care Nae Ionescu s-a apropiat de Mişcarea Legionară, îndepărtându-se de regele dictator Carol II, un an hotărâtor în care o parte dintre elevii săi aderă la aceeaşi cauză legionară. Mircea Eliade este încadrat în cuibul legionar „Axa” – condus de Mihail Polihroniade. În 1937, Eliade a condus, împreună cu Mihail Polihroniade şi cu pictorul Alexandru Basarab, propaganda electorală legionară din judeţul Ialomiţa. A candidat pe listele Partidului Totul pentru Ţară la alegerile din 1937. În 1937, Mircea Eliade, asistent al lui Nae Ionescu la catedra de metafizică – intrat în 1933, la catedra de metafizică, cu sprijinul maestrului său care i-a cedat cursul de istorie a metafizicii şi un seminar de istoria logicii -, este exclus din Universitate pentru „scrieri pornografice“. Un pretext al regimului.
În 17 aprilie 1938, sub Carol al II-lea, ziarul „Cuvântul” este interzis, iar Eliade este arestat şi deţinut în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Nae Ionescu, Radu Gyr, Iordache Nicoară, Ion Mânzatu, Dragoş Protopopescu, Nichifor Crainic, precum şi cu o serie de lideri legionari. O descriere a atmosferei din acest lagăr care consta în speranţă, ordine, încredere, ataşament la valorile creştine şi naţionale, este realizată de Eliade în ziarul „Buna Vestire” din 17 decembrie 1940. În 1938, Nae Ionescu este dat afară din învăţământul universitar, ca urmare a îmbrăţişării cauzei legionare, ataşament pe care Carol al II-lea nu i l-a iertat niciodată.
Mihai Tociu – despre mâncătorul de rahat comunist – Alexandru Florian
https://www.nationalisti.ro/mihai-tociu-despre-mancatorul-de-rahat-comunist-alexandru-florian/
Văd că nu m-au sărit nici în Raportul acesta, apărut în 20 iulie 2023:
https://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2020/05/Raport-monitorizare-20-IULIE-2023.pdf
La pagina 52 din Raport prezintă, ca probă de „antisemitism“ articolul meu de pe IncrectPolitic
„Războiul rabinilor cu Rusia lui Vladimir Putin şi anunţul evreilor că vor acţiona pentru refacerea Ucrainei ca un Mare Israel“
Dar nu e nimic neadevărat în articol şi totul e bazat pe surse certe, autorizate, sau pe declaraiile protagoniştilor. Ambasadorul Israelului la Kiev a zis că statul iudeu va reface Ucraina „ca un Mare Israel“ după război. De când este adevărul „antisemitism“?
https://www.incorectpolitic.com/razboiul-rabinilor-cu-rusia-lui-vladimir-putin-si-anuntul-evreilor-ca-vor-actiona-pentru-refacerea-ucrainei-ca-un-mare-israel/