Home / Articole Promovate / MĂRTURII CUTREMURĂTOARE din Patimile Legionarilor Întemnițați

MĂRTURII CUTREMURĂTOARE din Patimile Legionarilor Întemnițați

Incorect Politic
Martie 30, 2019

Articol important din seria Remember, mărturie cutremurătoare a legionarului Virgil Maxim despre ororile satanice la care erau supuși cei mai buni dintre români.

Via Buciumul:

„Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereți să vă dea îndurare.”Virgil Maxim

Cel mai important pentru mine, dintre noii veniţi, este Virgil Maxim. Este un tânăr prahovean care a fost întemniţat în 1942 şi a rămas în închisoare până în zilele noastre. Tot din această categorie excepţională este şi Nicolaescu, un tânăr muncitor arestat din 1941.

Virgil Maxim este unul din cei mai cunoscuţi deţinuţi din închisori. Este din categoria celor pentru care închisoarea aceasta nesfârşită a devenit mediu de înălţare pe cele mai înalte culmi de trăire religioasă. Valeriu GafencuGheorghe JimboiuAnghel PapaciocIon Ianolide,Alexandru Virgil IoanidMarin Naidim, Virgil Maxim şi mulţi alţii ca ei s-au adâncit atât de mult în trăirea mistică, încât păreau nişte monahi.

Dacă ar veni acum libertatea propriu-zisă pentru noi, România ar fi asaltată pe plan spiritual de aceşti tineri de elită care ar porni o ofensivă de regenerare morală a societăţii româneşti. Când va veni însă libertatea în mod real, unii dintre ei vor fi morţi în închisoare, iar alţii vor ieşi din comunism cu resursele vitale epuizate, bătrâni sau pe patul morţii, libertatea fiind pentru ei aproape inutilă.

În timp ce un Alexandru Virgil Ioanid va fi cenzurat de însăşi presa pretins democratică şi va muri în anonimat, foştii conducători ai U.T.C.-ului, cu studiile la Moscova, sau fiii lor, vor ajunge în fruntea principalelor instituţii ale statului şi vor fi adulaţi de gloatele cuprinse de un delirium tremens politic greu de înţeles şi calificat.

Virgil Maxim are un program spiritual foarte intens. În plus, este preocupat să-i înlocuiască pe alţi camarazi la muncile din celulă socotite mai grele sau degradante. Prietenia cu Virgil este pentru mine deosebit de benefică pe plan spiritual. El a acumulat în anii de închisoare din timpul lui Antonescu o cultură teologică foarte solidă.

Cunoaşte scrierile Sfinţilor Părinţi, cum nu am întâlnit pe nimeni până acum. Ne plimbăm ore în şir pe “stradela principală” a celulei (spaţiul longitudinal dintre paturi, pe axa uşă-fereastră) şi ne adâncim în lumea adevărurilor şi faptelor creştine. Cel mai exact portret al lui Virgil Maxim nu poate fi decât ceea ce am scris în “Cuvânt înainte” la volumul lui de “Poeme isihaste”, publicat după decembrie ’89. Iată câteva fragmente:

“Când l-am cunoscut la închisoarea Gherla, Virgil Maxim executase deja 13 ani de temniţă grea şi mai avea în faţă multă suferinţă de îndurat. Toată tinereţea lui a fost o purtare a crucii pe o Golgotă ce părea fără sfârşit. Celula închisorii a fost pentru el o veritabilă chilie de mânăstire, în care sufletul său, aspirând spre culmi, s-a transfigurat în duhul lui Hristos. Datorită condiţiilor istorice, acest om cu o puternică vocaţie mistică şi teologică a rămas un laic. În alte circumstanţe ar fi devenit cu siguranţă – un mare sacerdot. Puţini sunt astăzi în România cei care să aibă dreptul moral de a vorbi poporului român – şi îndeosebi tineretului – ca acest luptător pentru învierea neamului său. Poezia care se trimite acum publicului românesc este o mărturisire de credinţă, scrisă pe zidurile închisorii cu sângele tinereţii sale. Sufletele tinere, însetate de adevăr şi măreţie, se vor purifica şi ilumina prin ea. Cititorule, când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă, rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!”

După aproximativ trei luni, Virgil va fi dus la Bucureşti spre a fi martor în procesul Ţurcanu.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

„Răul nu se învinge cu rău, din contră. Răul se biruie cu binele moral, câștigând fratele tău înșelat pentru săvârșirea binelui. Prin faptul că răul se folosește de armele păcatului ca să te doboare, ție, creștine, nu-ți este îngăduit să folosești armele lui, ci armele dreptății și adevărurilor sfinte, răspunzând cu bine la rău. „

”Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre îndumnezeire şi spre trăire creştină”

Virgil Maxim vorbea puțin, mai mult sugera. Avea energie și probleme ca s-o stăpânească. Năvalnic și pasionat din fire, se voia umil și smerit și pentru asta se lupta cu sine. Nu-i aproba pe cei a căror intransigență se dovedea îngâmfare. Nu încerca să afișeze un anume mod de viață cât o trăire, un exemplu. Purtarea lui sugera că nimic nu justifică ostentația, nici chiar un principiu. (…)

Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…)

Nu mi-a fost dat să stau prea mult de vorbă cu Virgil Maxim care era o personalitate printre noi, arestații de după 15 mai 1948. El ne învăța în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufletești.

Ne indica mai ales o stare a conștiinței specifică în fața încercării. Ne arăta prestația sufletească care trebuie să o depunem pentru țelul final al neamului…

Maxim Virgil, la Târgşor fiind adus de la Aiud, a înţeles mai ales să folosească conversaţia în parte cu fiecare. Ca înalt trăitor creştin şi legionar el îndemna la cunoaşterea adevărurilor fundamentale de orientare creştină şi de concepţie legionară. Propaga de fiecare dată ceva sublim pentru setea sau râvna fiecăruia.

Îmi stăruie explicațiile și interpretările sale date jocului de șah scoțând în evidență necesitatea de a găsi cheia problemelor care se pun în acest joc. Impresionant mi-a asemuit cum șahul ne ajută să ne imaginăm mișcarea forțelor malefice care se face spre dominația lumii.

Tot legat de o astfel de interpretare mi-a explicat și ce simbolizează jocul de table.

După cum l-am reținut ceva mai înainte de a ne ocupa fiecare locul de pe prici de la camera de izolare permanentă unde am fost azvârliți, el este fratele de cruce ale cărui lumini sunt de o mare eficacitate. Despre el numai de bine i-am auzit vorbind pe toți ”târgșorenii”.

După mine viaţa lui Virgil Maxim este una eroică. Poate este unic dintre cei de azi îndreptăţit de a vorbi în numele Legiunii. Maxim Virgil s-a ridicat cu râvnă spre Îndumnezeire şi spre trăire creştină. Am citit şi răscitit cu adâncă emoţie volumul publicat intitulat „Nuntaşul Cerului” cuprinzând poeme scrise fără creion şi fără hârtie, create în memorie la închisoare. Ele conţin profunzimi creştine şi înalte valori umane. Lecturând versurile sale îmi dau seama de valoarea inegalabilă a acestui cruciat, ostaş al lui Iisus şi al Legiunii Arhanghelul Mihail.

(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, Vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pp. 111, 150, 177-178)

„Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!”

Virgil Maxim, unul din acei sfinți ai închisorilor

O figură foarte importantă, admirată de noi toți, era Maxim Virgil, care fusese arestat în 1941, când era elev în clasa a VIII-a (cum ar fi astăzi clasa a XII-a). Când l-am întâlnit, făcuse aproape 9 ani de pușcărie. Avea o pregătire intelectuală deosebită, era un om moral și un foarte bun camarad.

Știa întotdeauna să-ți dea un sfat bun și încredere în capacitatea ta de a supraviețui, găsind de fiecare dată cuvintele care să-ți meargă la suflet. Ca credincios, a avut un comportament ireproșabil. Era un om din categoria IanolideGafencu, împreună cu care fusese închis la Aiud, unul din acei sfinți ai închisorilor…

Nu a spus nici o vorbă nelalocul ei, nu s-a enervat niciodată, nu s-a certat cu nimeni… Să știți că oamenii când dau de greu, în condiții mizere, de foamete, de nesiguranță, se ceartă din orice motiv. Dar acest om accepta cu demnitate orice mizerie, orice neajuns și nu-și pierdea cumpătul în nici o situație. A fost eliberat în 1964. Era împăcat, luminos, deși făcuse 23 de ani de pușcărie. S-a căsătorit, a avut copii și nepoți.

(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, p. 70)

„Nu salvarea biologică este condiţia existenţei noastre ca neam, ci disponibilitatea sufletească în faţa lui Dumnezeu de a sacrifica biologicul. Astfel se menţine neamul ca fiinţă istorică pe pământ şi se înscrie în eternitatea Divină.”

Patimile Legionarilor Întemnițați

Proces verbal de interogatoriu din 22 aprilie 1952

PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU1

Arestatul MAXIM VIRGIL, fără profesie, născut în com. Ciorani Reg. Prahova, la 6 Decembrie 1922, cu ultimul domiciliu în com. Ciorani Reg. Prahova.

22 Aprilie 1952, Bucureşti
Interogatoriul a început la ora 9
„ s’a terminat la ” 16.

Întrebare: În declaraţia dumitale anterioară, ai recunoscut că în timpul detenţiei la Penitenciarul Gherla, ai fost bătut de un grup de deţinuţi. Arată anchetei împrejurările, în care s’a produs acest fapt?

Răspuns: Faptul relatat în declaraţia mea anterioară, cu privire la bătaia ce am primit-o în penitenciarul Gherla s’a petrecut în următoarele împrejurări:

La penitenciarul Gherla, am sosit la data de 15 Iunie 1951, şi am fost introdus cu mai mulţi deţinuţi, la camera Nr. 105. Între timp, eu auzisem că la Penitenciarul Piteşti au avut loc bătăi între studenţii deţinuţi, ceace a dus la scindarea lor în două tabere, bătuţi şi bătăuşi.

La camera 105 am stat circa o săptămână.

Aici am primit chiar în primele zile, vizita lui STOIAN IOAN, PUȘCAȘU VASILE şi POPA ALEXANDRU, care m’au întrebat de activitatea mea legionară. După vre-o săptămână dela această vizită, am fost mutat împreună cu STOICA MARCU AURELIAN la camera Nr. 99.

Aici am găsit un grup de elevi, iar printre ei şi pe ROMANESCU GRIGORE.

Dela început, după felul discuţiilor care se duceau, mi-am dat seama că vor să mă tragă de limbă, pentru a afla atitudinea şi vederile mele legionare.

Eu am fost însă prevăzător şi nu am discutat despre probleme de politică internaţională.

În seara zilei de 1 Iulie, s’a prezentat la mine unul dintre deţinuţi şi m’a rugat să povestesc ceva din viaţa legionară.

Eu am refuzat acest lucru. În acest timp, am observat, că în cameră se punea ceva la cale, deoarece toată lumea fierbea şi se ezita.

La un moment dat, s’a repezit asupra mea PUȘCAȘU VASILE, împreună cu mai mulţi deţinuţi, m’au trântit cu faţa la pământ, mi-au legat mâinile picioarele şi gura, şi au început să mă bată, cărându-mi la lovituri de ciomag peste tălpi, fund şi peste tot corpul2.

Am înţeles, că acelaş lucru se petrece şi cu ceilalţi deţinuţi, ce au fost introduşi în cameră împreună cu mine, ca: LUPOAIE CONSTANTIN, OBREJA AUREL, ISMANĂ IOAN, NEAGU DUMITRU şi STOICA MARCU AURELIAN.3

Această bătae a durat cam o ora, după care am fost deslegaţi şi obligaţi să stăm în poziţii incomode, istovitoare, şezând cu spatele la perete, picioarele şi mâinile întinse, iar cu ochii ţintă la bec.

În această poziţie am stat toată noaptea.4

A doua zi, am fost chemaţi de PUȘCAȘU VASILE şi ROMANESCU GRIGORE, care mi-au cerut atât mie cât şi celorlalţi deţinuţi, ca să arătăm tot ce n’am declarat Securităţii. Eu le-am răspuns, că fiind condamnat din 1942, nu am nimic de declarat.

În urma răspunsului meu, ROMANESCU GRIGORE, a început o nouă serie de bătaie asupra mea, lovindu-mă în cap cu papucii de lemn şi cu un ciomag. Această bătae, s’a repetat aproape zilnic timp de două luni, îmbrăcând diverse forme din ce în ce mai variate. Astfel eram trântit brutal la pământ şi lovit cu picioarele. Alteori erau lovit cu pumnii în piept s’au cu o cravaşă peste palme.

Cam la o săptămână după prima bătae, am fost din nou prins de către PUȘCAȘU VASILE, STOIAN ION şi ROMANESCU GRIGORE, desbrăcat în pielea goală şi întinse la pământ cu faţa în jos. A urmat apoi o bătae ca şi prima dată. Pe mine m’a bătut în special PUȘCAȘU VASILE.

După aceasta, STOIAN IOAN a adus un băţ plin cu materii fecale, pe care mi l-a băgat în gură. Acelaş lucru li s’a întâmplat şi celor care erau cu mine ca LUPOAIE, OBREJA şi alţii.5

După aceasta au urmat iar zile în care eram bătut şi aşezat în poziţii chinuitoare. […]

În perioada aceasta de bătae şi torturi, nu ne era îngăduit să mâncăm cu mâinile, iar ciorba fierbinte trebuia s’o sorbim cu gura direct din gamelă stând în genunchi pe ciment.6

O altă tortură era aceia aplicată tot de ROMANESCU GRIGORE şi care consta în facerea unor exerciţii fizice extrem de grele şi extenuante, ca flexiuni, salturi prin cameră care atingeau uneori cifra de sute de asemenea figuri.

Din când în când se mai dădea câte un repaos şi apoi iar începeau, atât exerciţiile fizice, cât şi poziţiile chinuitoare.

Printre bătăile şi torturile la care am fost supus, am uitat să arăt o scenă, pe care însă v’o redau acum şi anume:

Încă după primele bătăi ce le-am primit dela STOIAN, PUȘCAȘU şi ROMANESCU, am fost luat pe sus de către aceştia desbrăcat în pielea goală şi împreună cu ceilalţi cinci, adică NEAGU, STOICA, OBREJA, LUPOAIE şi ISMANA, am fost pus la peretele camerei. Apoi cei aflaţi în cameră au trecut şi ne-au scuipat în fund, iar pe noi ne-au pus apoi ca să ne lingem reciproc.7

Înainte de această scenă, fusese bătut ISMANĂ ION.

În timpul bătăii aceasta şi-a făcut necesităţile pe el.

Anunţând acest lucru lui PUȘCAȘU, acesta i-a ordonat ca să-şi mănânce materiile fecale.

ISMANĂ şi-a dat jos pantalonii şi a executat ordinul lui PUȘCAȘU.

La un moment dat, am aflat că ROMANESCU GRIGORE a plecat acasă. Acest lucru s’a resimţit şi la noi, deoarece o perioadă de timp am fost lăsaţi în linişte.

Pe la începutul lunei August 1951, a venit în camera noastră un lot de deţinuţi, din diferite categorii.

Atât din atitudinea cât şi din urmele rămase, se vedea că şi ei trecuseră prin acţiuni asemănătoare. Împreună cu ei, ca înlocuitor al lui ROMANESCU GRIGORE a venit POPESCU GHEORGHE. Pe toată durata lunei August bătăile, au continuat, fiind extinse şi asupra acestui grup.

Cam la sfârşitul lunei August, a venit un lot nou de deţinuţi, printre care DROHOBETCHI ANTON, HAJEK ZOLTAN, apoi FANTANA, TEJA CONSTANTIN, POPA IOAN şi alţii. Aceştia toţi, au fost şi ei bătuţi ca şi mine, timp îndelingat.

Seara TEJA CONSTANTIN a vrut să raporteze miliţianului, însă acesta i-a spus ca să-i raporteze a doua zi, deoarece seara nu se face raport.

În cursul nopţii, pentru faptul că a încercat să raporteze, TEJA CONSTANTIN a fost grav bătut, de PUȘCAȘU VASILE şi POPESCU GHEORGHE.

Între timp mai soseşte în cameră un grup de cca. 20 studenţi dela Piteşti, împreună cu ȚURCANU EUGEN. Şi asupra acestora se întreprinde aciaş acţiune, care fusese condusă de ȚURCANU EUGEN, durând cam două săptămâni. Bătăile la această cameră, au fost întreprinse asupra tuturor persoanelor ce au stat în ea, cu mici excepţii. Astfel a mai fost cazul fraţilor PETRESCU, care au fost însă bătuţi mai târziu. În tot timpul detenţiei mele la această cameră, adică cam de prin luna Iunie şi până în Noembrie 1951, când am fost mutat la camera 105, ea a servit drept cameră de tortură şi a fost folosită ca atare, de către deţinuţii STOIAN ION, PUȘCAȘU VASILE, ROMANESCU GRIGORE şi POPESCU GHEORGHE.

Întrebare: Dar la camera 106 era aceiaş, situaţie ca la 99?

Răspuns: Şi la această cameră se mai duceau acţiuni de bătae, însă ele erau mult mai temperate ca la 99. În ce mă priveşte pe mine, eu nu am mai fost bătut de către nimeni, iar prin luna Noembrie am fost scos la muncă, în atelier. După ce am cetit cele declarate, susţin şi semnez.

ss/Maxim Virgil

Slt. de Securitate Filip Vladimir.

(Proces verbal de interogatoriu – Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2012, pp. 24-27)


1 Dactilogramă; dosar procuratură pag. 372 – 375. 24 [n. ed.]

2. Alexandru Popa (Țanu), liderul acțiunii de reeducare din peniteciarul Gherla, avea să declare într-una din achetele pentru stabilirea țapilor ispășitori din procesul ”Țurcanu Eugen și alții”, că ”organizarea bătăii se făcea după directivele date de subsemnatul în felul următor: Cei ce urmau a fi bătuţi erau imobilizaţi de către echipe de 4-5 deţinuţi formată în acest scop, apoi erau legaţi la ochi şi la gură pentru a nu vedea şi ţipa şi apoi era bătut la fund, la tălpi sau peste spate şi mâini, cu curele, cozi de mătură, picioare dela caprele patului, iar după aceasta i se punea concret în faţă chestiunea despre care trebuia să dea informaţii. In felul acesta bătându-l şi întrebându-l succesiv asupra activităţii din exterior, acesta din cauza bătăii – recunoştea ca reale informaţiile ce-i erau cerute.” (Idem, p. 148)

3. În memoriile sale, Virgil Maxim descrie episodul declanșării torturilor astfel: ”Deodată au închis ferestrele și au tăbărât asupra noastră toți cei ce ne înconjurau; ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând și urlând, ca o deslănțuire a furiilor asupra noastră. Nu aveai timp să te aperi și nici nu puteai. […] Am fost trântiți și întinși la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor și picioarelor și lovituri dure la cap și sugrumări. Mi-am pierdut repede cunoștința.”  (Cf.Imn pentru crucea purtată, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, p. 263)

4. De această agonie, combinată cu cea a nesomnului, Virgil Maxim a avut parte în repetate rânduri. În acest sens, Alexandru Popa recunoștea în cadrul aceleiași anchete că ”cei care refuzau să vorbească erau bătuţi din nou iar în timpul nopţii nu erau lăsaţi să doarmă, fiind ţinuţi în picioare, sau în diferite poziţii obositoare. Astfel au fost cazuri când unii deţinuţi au fost ţinuţi în aceste poziţii, fără a avea voie să doarmă câte 10 -14 zile în şir, aşa cum a fost cazul deţinuţilor LUPOAIE CONSTANTIN, STOICA AUREL, MAXIM VIRGIL, NEAGU DUMITRU, ISMANĂ CONST. şi alţii.” (Memorialul ororii…, p. 148)

5. Rememorând această scenă de umilință extremă Virgil Maxim povestește că ”la urmă, acești oameni satanizați au adus în gamele excremente, forțându-ne să mâncăm: Uite, mă, fiindcă n-ați vrut să mâncați mâncare gătită, vă servim un desert gustos. Pentru că refuzam, ne loveau peste gură cu lemnul, apoi îl făceau pârghie în cerul gurii, ne rupeau dinții și ne turnau fecalele în gură.”  (Cf. Op. cit., p. 265)

6. Scena aceasta se petrece defapt înaintea celei cu forțarea ingurgitării materiilor fecale, după cum reiese din memoriile lui Virgil, fiind descrisă astfel: ”Am încercat să mă aplec la gamelă, dar am căzut cu fața în arpacașul fierbinte, opărindu-mi buzele, nasul și ochii și m-am prăbușit alături răsturnând și gamela pe dușumea. La fel au pățit și ceilalți. Bâtele au intrat în funcțiune și sub lovituri am fost obligați să lingem toată mâncarea vărsată pe jos. Supliciul a durat câteva zile; buzele și gura erau carne vie. Apa, o saramură ce-ți ardea gura și stomacul, trebuia băută din aceeași poziție – dar nu mai puteam bea; limba nu o mai puteam folosi să vorbim.”  (Cf. ibidem)

7. Aceste siluiri sufletești, fără precedent în istorie, au fost nu doar mijloace de atingere a scopului reeducării prin tortură ci însăși scopul: satanizarea!: ”Eram ținuți dezbrăcați tot timpul și, pentru completarea supliciului, ne așezau pe rând cu capul la perete și sub lovituri de bâte, eram împinși să sărutăm fundul unul altuia, împietând asupra cinstirii pe care creștinii o dau Sfintei Cruci și Sfintelor Icoane.”  (Cf. ibidem)

Cu noi este Dumnezeu

„Un creştin de rând care are o comportare demnă din punct de vedere moral, devine un simbol al Adevărului manifestat pe pământ şi cenzor pentru conştiinţele celorlalţi. Cei cinstiţi sufleteşte îl vor căuta pentru a se împărtăşi de înţelepciunea lui. Cei necinstiţi sufleteşte îl vor ocoli şi-l vor batjocori sau calomnia.”

„Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru?Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” (Psalm 76, 13)

Patimile Legionarilor Întemnițați

Iubiţi fraţi, am stat mult la îndoială până a mă hotărî dacă trebuie să fac şi o ultimă mărturisire. Şi aceasta, pentru ca nu cumva minunile ce le-am descoperit să fie profanate de neîncrederea sau necredinţa unora.

Duhul m-a îndemnat până la urmă să o mărturisesc. Purtam asupra mea o bucăţică din Sfânta Impărtăşanie, păstrată pentru momente limită. Păgânii, în momentul limită al bătăliei, îşi ridicau viaţa, sinucigându-se. Creştinii intrau şi înainte de moartea trupului în comuniune cu Dumnezeu prin Sfânta Impărtăşanie. De câteva ori am considerat că mă aflu în momentul limită şi am îndrăznit să consum din Sfânta Impărtăşanie.

La Jilava, când împreună cu cei care au vrut dintre copii, am luat câte o firimitură, mărturisindu-ne unul altuia greşelile şi legându-ne ca, în caz că vreunul dintre noi scapă viu şi întâlneşte un preot, să se facă martorul tuturor în actul Sfintei Spovedanii. LaGherla, când am intrat în camera 99. La Aiud, când am fost izolat în Zarcă, în 1958. Sfânta Impărtăşanie m-a salvat să rămân viu în trup, dar mai ales, m-a salvat de la căderi sufleteşti fără întoarcere. Simţeam în mod efectiv că prezenţa Ei asupra mea va fi osândă veşnică fiinţei mele, în cazul abdicării de la mărturisirea Adevărului; dar simţeam tot atât de puternic ajutorul Ei salvator.

Unii dintre copii m-au întrebat la Jilava cum a fost posibil să trec prin atâtea percheziţii din care nu scăpa nici un vârf de ac. O păstram într-o batistă curată, înfăşurată şi înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. In timpul percheziţiilor, n-o ascundeam. Aveam credinţă că Ea se apără singură şi mă apără şi pe mine. Aşa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziţionat, eram desbrăcaţi şi la pielea goală; hainele şi lenjeria, batistele, prosoapele şi orice îmi aparţinea erau pipăite la toate încheieturile şi cusăturile şi aproape totdeauna tăiate şi descusute; organismul ne era cercetat şi în gură şi sub limbă şi în urechi şi sub unghii şi unde trebuia şi unde nu trebuia, pentru a se găsi ceva compromiţător, care să atragă o pedeapsă. După ce miliţianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic, şi găseam batista cu Sfânta Impărtăşanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsa, ne deslegata, necalcata in picioare, asa cum aveau obicei sa faca cu orice gaseau asupra celui perchezitionat. O singura data m-a intrebat la Jilava un militian:

– Ce ai in batista?

– Sfanta Impartasanie, i-am raspuns, fara sa ma tem.

– Ia-ti bagajul si treci la camera.

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul si Sangele Fiului Sau, în mâinile mele păcătoase de om pământean: şi am ieşit cu această Minune afară.

Schimbându-se condiţiile de viaţă, nu ştiam ce să fac cu Ea. Am întrebat un preot, dar nu am fost mulţumit cu răspunsul pe care mi l-a dat.

După ce m-am căsătorit am dat-o în grija soţiei să o păstreze într-un loc ferit, până voi afla răspunsul cel bun, adăugându-i: „In caz că voi fi rearestat, primul lucrul pe care mi-l dai va fi această Sfântă Impărtăşanie”.

Au trecut încă 27 de ani, până în 1992. Din când în când mai întrebam câte un preot cum să procedez. Simţindu-şi sfârşitul, înainte de a se spovedi şi împărtăşi, soţia m-a rugat:

– Ce ai de gând să faci cu Sfânta Împărtăşanie din batista aceea? Se află în şifonier, intr-o cutiuta. Te rog sa rezolvi cu Ea.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Ed. Antim, 2002, pp. 461-462)

Patimile Legionarilor Întemnițați

via Fericiti cei Prigoniti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *