Penele Arhanghelului
Incorect Politic
Iulie 29, 2026

Ion Moța și Vasile Marin, doi »Cruciați« ai secolului trecut

 

Se trăgea cu mitralierea în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?
– Ion Moța

„Rareori se întâlnește în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntași legionari, căzuți pe frontul spaniol. În războiul civil din Spania – devenit, repede, un război între ideologii politice și interese economice extra-naționale – au murit, fără îndoială, sute de mii de oameni, de ambele părți: oameni și mai bine, și mai răi, desperați sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut că printre acele câteva sute de mii de morți de pe fronturile spaniole – se mai pot număra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Moța și Vasile Marin.

Revoluția naționalistă – ca și rezistența guvernului democrato-comunist – a găsit desigur, încă din primele zile, aderența fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere, și din toate țările. Dar plecarea celor șapte comandanți legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari, în trupe de șoc – a fost simbolică.” [1] – scria Mircea Eliade în 1937; conform acestui mare istoric al religiilor, simbolul este cel ce „nu numai că »deschide« Lumea, dar îl și ajută pe omul religios să ajungă la universal.

Datorită simbolurilor, omul iese din starea sa particulară și »se deschide« spre general și universal. Simbolurile trezesc experiența individuală și o preschimbă în act spiritual, în stăpânire metafizică a Lumii.” [2]. În acest sens, și jertfa celor doi fruntași legionari simbolizează tăria poporului românesc (în concepția teoreticienilor naționaliști) și îl reînnoiește prin profunzimea actului creator al acestora. În concepția mișcării naționalist-revoluționare: »Legiunea Arhanghelul Mihail«, acești doi eroi – cum aveau să intre în fenomenologia legionară, fiind puși la loc de cinste în șirul de martiri pentru cauza națională întrevăzută de Codreanu – erau, după spusele „Căpitanului”: „secretul victoriei” [3].

Dintr-un alt punct de vedere, ceea ce Moța a intenționat să facă a devenit, rapid, chiar una dintre cele mai extraordinare (în opinia publică a vremii) „aventuri” românești de peste hotare; renumitul istoric al antichității și totodată specialistul în istoria militară și economică a Daciei, Vasile Christescu, notează just: „În curgere de veacuri, noi am luptat pentru credința și pentru existența neamului; dar am luptat aici, pe pământul și în jurul hotarelor noastre amenințate. E pentru prima dată în istorie, când Români aleși, având conștiința misionară a luptei pentru Dumnezeu și civilizație, pornesc pe meleaguri îndepărtate să sfințească acolo, cu suprema jertfă, crezul lor. Privită în perspectiva istoriei, fapta lor e plină de consecințe pentru destinul neamului românesc.” [4] Până și așa zisul „ostil” legionarilor, marele istoric Nicolae Iorga, scria în „Neamul Românesc”: „(. . .) dacă vreodată vom mai vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mândrie, că pentru aceasta au curs și câteva picături din sângele scump al tineretului nostru” [5]; într-un anumit sens, faptul în sine este o mare contribuție la istoria poporului românesc și a națiunii întregi.

Pe de altă parte, acesta cimentează o legătură – dincolo de sângele latin pe care îl împărtășesc ambele popoare – între România și Spania, iar acest lucru voim să îl arătăm în altă parte: căci nu se poate vorbi, în niciun fel și în niciun caz, despre o primejduire a memoriei democratice – ne referim la ceea ce a intrat recent în dezbaterea publică,  și chiar în atenția și interesul nostru – dărâmarea monumentului românesc de la Majadahonda, ridicat în cinstea sacrificiului celor doi români pe frontul Spaniol, loc de reculegere și pelerinaj pentru toți românii în perioada exilului anticomunist cât și după. Motivele sunt nefondate iar ceea ce vom încerca, în scrierile și acțiunile noastre, este să demonstrăm legitimitatea apărării memoriei acestor doi români, „simboluri” ale luptei anticomuniste din exilul românesc și îndreptar pentru cei aflați în pribegie.

Ce l-a motivat pe Ionel Moța să plece în Spania? Să alcătuiască o echipă de legionari români, din elitele acestei mișcări naționaliste, și să plece pe tărâmuri îndepărtate?

În memoriile sale, Părintele Ion Dumitrescu-Borșa, luptător legionar în echipa ce avea să plece în Spania, în frunte cu Generalul Cantacuzino, mărturisește, după ce Moța le împărtășise gândurile că aveau să moară pe front: „Unora dintre noi ni se strângea inima, că vom da ochi cu moartea și ne vom juca cu ea în război. Însă Ionel Moța râdea și-i părea bine…” [6] Încă de aici ne putem da seama de felul în care acest personaj privea moartea; profesorul Nae Ionescu avea cea mai mare dreptate –, ba chiar era unul dintre cei mai îndreptățiți oameni în a afirma o astfel de chestiune, ținând cont de faptul că Ionel Moța îi încredințase acestuia scrisorile testamentare pentru familia sa și pentru Corneliu Codreanu – afirmând: „Ion Moța s-a dus să moară. Coborîse adânc în el încredințarea că mântuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupești; și a plecat într-o transfigurată hotărîre; nu ca să lupte; nu ca să învingă luptând; ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră.” [7]

Discipolul lui Nae Ionescu, renumitul filosof și eseist – Vasile Băncilă – avea să scrie, într-un mod cât se poate de elevat și într-un mod cât logic, specific celor ce îl aveau ca maestru pe Nae, cu privire la ceea ce l-a determinat pe Moța să plece: „(. . .) a știut într-o zi să se rupă din toate duioșiile sacre ale familiei și prieteniei și să se ducă acolo unde-l chema o sfințenie mai mare.” [8]; căci el însuși, Ionel Moța, le spunea părinților în scrisoarea testamentară: „Eu așa am înțeles datoria vieții mele: Am iubit pe Hristos și am mers fericit la moarte pentru El!” [9]. Se poate afirma, fără nicio mistificare a istoriei și fără niciun fel de alterare a adevărului pe care ni l-au lăsat în scriere cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Moța, confirmat de însăși Testamentul său, că ceea ce l-a determinat pe acesta să plece, departe de Țară, pentru a lupta împotriva bolșevismului internaționalist în Spania, este o mare dragoste pentru Dumnezeu și totodată o mare grijă față de soarta poporului românesc și al națiunii întregi; în decembrie 1936, când echipa legionarilor deja părăsise România, Ionel scria: „De va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei și în România iar comunismul, dacă ar fi biruitor azi acolo, se va năpusti mâine asupra noastră. De aceea inima noastră nu stă străină în fața durerii de azi a Spaniei. Ne e dragă soarta Spaniei de astăzi, iar pământul ei, spre care mergem, nu e pentru inimile noastre un pământ străin. Căci nu poate fi străin pentru noi un pământ pe care se hotărăște și soarta poporului nostru românesc.” [10]

Moța – acela care, conform cunoscutului gazetar al Axei și membrul cuibului legionar cu același nume, sub șefia lui Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, făcuse legătura intelectualilor sterili de personalitatea lui Corneliu Codreanu, care îi adusese pe aceștia ai generației de la 27’ „la inima Căpitanului, la încrederea desăvârșită în el” [11] – a însemnat motivul plecării lui Marin: „Am convingerea că fără Moța, Marin n-ar fi plecat în Spania.” [12]; într-un fel sau altul, aceștia se uniseră în suferință, biruiseră împreună prigoana din 1934, iar destinul făcu ca ei doi să cadă împreună pe dealurile însângerate din apropierea Madridului; acțiunea lor simbolizează totodată frăția până la moarte, acea despre care marii poeți eleni precum Euripide scriau; uniți în viață și în moarte: și chiar dincolo de ea.

Acum este lesne de înțeles pentru ce a inițiat Ionel Moța o astfel de acțiune și de ce legionarii de elită: Inginerul Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre, Neculai Totu, Pr. Ion Dumitrescu-Borșa, Vasile Marin și în frunte Generalul Cantacuzino i-au urmat, educați fiind în spiritul jertfei pentru interesul comun în care individualitatea nu primează [13] – „Să nu se uite, scria Corneliu Codreanu, că disciplina voluntară este de esență superioară, deoarece ea presupune o renunțare a personalității și orice renunțare în vederea unui scop măreț este de esență spirituală superioară.” [14] și tot așa relatează Prințul Cantacuzino despre Ionel și Marin la plecare: „( . . .) îngrijorarea noastră fierbinte, era să avem norocul, să fim ajutați de Dumnezeu, de a da o pildă de jertfă cutremurătoare.” [15]. Însemnând evenimentul plecării echipei legionare în Spania, în lucrarea istorică despre Mișcarea Legionară, Horia Sima notează: „Era – se poate zice – o necesitate intimă a propriei ființe. Veștile îngrozitoare ce veneau din Spania îl afectaseră [pe Ion Moța] profund. Nu putea suporta ideea altarelor profanate cu barbarie, dezlănțuită în acea țară de ideologia marxistă, fără să simtă în sinea lui nevoia să se grăbească în ajutorul celor care îl apărau pe Hristos acolo.” [16]; – astfel, vom încerca să ajungem la o scurtă și cât se poate de sinceră concluzie.

Dorind să fim cât mai conciși, vom spune că Ionel Moța și Vasile Marin sunt adevărații războinici – conform doctrinei legionare, unul dintre acei eroi, care „cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui.” [17] – principiu de la care niciunul dintre legionarii plecați în Spania nu s-a abătut. Moștenirea lor o putem vedea și astăzi, într-un fel sau altul, iar cei care au luat atenție și au trecut prin lentila gândirii critice ceea ce am avut de spus, își vor da seama că ceea ce ei reprezintă depășește sfera politicianismului; când cel ce a acceptat moartea ca un adevărat nemuritor, – căci și strămoșii săi au fost totdeauna cu credință „în nemurirea sufletului” [18], cum scria Vasile Pârvan în „Dacia”, și precum a arătat-o Socrate în dialogul „Charmides”: „(. . .) ucenicii lui Zalmoxis despre care se spune că au puterea să te facă nemuritor.” [19] – s-a realizat o mare înălțare sufletească, și nu doar, pentru toți cei ce au fost în stare să înțeleagă rațiunea de a fi a lor și motivul pentru care s-au dus să moară. De aceea, simțim a fi nevoia astăzi să reamintim că în România au existat și oameni de valoare, poate cu păcatele lor, imperfecți, dar care au tins mereu spre bine într-un fel sau altul, iar acțiunea lor ultimă dovedește cel mai bine acest fapt.

Revenind la ceea ce am evidențiat la începutul articolului, despre »Simbolismul« jertfei acestora în concepția legionară a Căpitanului, vom reaminti spusa lui Corneliu Codreanu, din 12 Februarie 1937, la Biserica Sf. Ilie Gorgani – unde trupurile neînsuflețite ale celor doi au fost depuse (înainte de a-și găsi locul la „Casa Verde”, loc unde s-a construit „Mausoleul Moța-Marin”, închinat înhumării acestora; mausoleul ar fi avut și o criptă subterană, unde Codreanu mergea deseori să se roage): – „Să punem deci pe Moța și Marin bază viitoarei elite românești, care, ea, va fi chemată să facă din Neamul acesta, ceeace abia întrezărește mintea noastră” [20] urmând a formula un jurământ pentru „gradele legionare” [21], jurământ care, dacă este citit, pare mai degrabă o retorică a unui cruciat medieval care renunță la tot ceea ce este lumesc sau, mai mult, cum a observat bunăoară și Mircea Eliade: „Rareori o mișcare tinerească – născută din voința de a face istorie, iar nu politică – s-a exprimat atât de total ca în jurământul acesta. Cine crede că s-a schimbat ceva în țara românească și că ne apropiem de timpul când vom putea face istorie, pentru că acțiunea noastră este controlată și orientată de către spiritualitate, iar nu de către politică, de la acest jurământ trebuie să se inspire. (. . .) Semnificația acestui jurământ este copleșitoare. Măsura în care va fi el împlinit și fructificat va dovedi și capacitatea de înnoire spirituală a României. Ceea ce frapează în primul rând pe un creștin din afara Mișcării, care nu cunoaște adâncimea spirituală și bărbăția vieții dinlăuntrul Legiunii, este prezența atât de gravă a Morții. În orice clipă să stau gata de moarte! (. . .) Asceza creștină, viața călugărească – de renunțare, de luptă cu pământescul – însuflețesc acest jurământ. Să rup din mine bucuriile pământești, să mă smulg din dragostea omenească!. . . Numai într-o împrejurare atât de tragică, atât de bogată în semnificații religioase și morale – cum a fost moartea celor doi legionari – sufletul era destul de pregătit ca să primească o asemenea luptă cu sine. Niciodată în istoria României moderne creștinismul n-a apărut mai robust ca în aceste zile, când zeci de mii de oameni s-au legat în fața lui Dumnezeu să rupă din ei bucuriile pământești. Niciodată ființa românească nu s-a voit pe sine mai tragică, mai substanțială – într-un cuvânt, mai creștină.” [22]

Acestea fiind spuse, credem cu tărie că am putut lămuri cititorul cu privire la anumite aspecte legate de ceea ce i-a motivat pe acești legionari români să plece și să lupte chiar cu prețul morții pe frontul Spaniol, unde aveau să și cadă, și ceea ce i-a făcut să îndrăgească moartea; pe un alt plan, efectul spiritual pe care l-a adus colectivității românești acest lucru a fost imens; să se țină cont și de aprecierea străinilor asupra evenimentului: Michele Rallo, istoric italian, nota în al său studiu despre mișcările naționaliste din Europa în perioada 1919-1945: „Funeraliile [celor doi legionari căzuți] s-au desfășurat în București la 13 februarie și s-au transformat în cea mai are manifestare politică din istoria României. Un cortegiu funebru format din zeci de mii de membri ai Gărzii de Fier a traversat întreg orașul, în vreme ce sute de mii de bucureșteni se aflau pe margine și salutau cu brațul întins, ținuți la distanță de un impecabil serviciu de ordine legionar care înlocuise jandarmeria.” [23]; totodată, aprecierea istoricului german Gerd Zikeli evidențiază același lucru, despre amploarea fenomenului: „Reacția morții lui Moța și marin a dus la răsturnarea guvernului Tătărescu.” [24].

În atenția cercetătorilor și pasionaților de istorie, voim să punem următoarea întrebare: a fost acțiunea inițiată de Ion Moța una ce avea drept scop principal un ideal fascist, anti-democrat sau „lumesc”? sau ceea ce l-a ghidat pe Moța a fost un alt sentiment, poate supra individual? Acest lucru este important de stabilit, credem și vom susține.

SURSE
[1] Mircea Eliade, Ion Moța și Vasile Marin, articol publicat în revista “Vremea”, Anul X, Nr. 472, 24 Ianuarie 1937.
[2] Mircea Eliade, Le Sacré et le Profane, Éditions Gallimard, Paris, 1965, pag. 179.
[3] Corneliu Zelea Codreanu, Circulări și Manifeste, Colecția “EUROPA” München, 1981, pag. 118.
[4] Vasile Christescu, Jertfa lui Ion Moța și Vasile Marin în lumina istoriei, articol publicat în “Cuvântul Studențesc” (număr festiv), Ianuarie-Februarie 1937, Anul XII, Nr. 1-4.
[5] Nicolae Iorga, Doi băieți viteji: Moța și Marin, articol publicat în “Neamul Românesc” din 19 Ianuarie 1937.
[6] Ion Dumitrescu-Borșa, Cea mai mare jertfă legionară, Moța și Marin, Editura Crater, București, 1993, pag. 18.
[7] Prefața lui Nae Ionescu în Vasile Marin, Crez de Generație, Tipografia “Bucovina”, București, 1937, XII.
[8] Vasile Băncilă, Semnificațiile unei jertfe și ale unei înmormîntări în “Însemnări Sociologice”, Cernăuți, Anul II, Martie, 1937, pag. 7.
[9] Testamentul lui Ion Moța, Tipografia “Legătoria Isvor”, București, 1937.
[10] Ion I. Moța, Înțelesul plecărei noastre în Spania în “Cuvântul Argeșului”, Nr. 25-27, Dec. 1936.
[11] Alexandru Constant, Așa erau…, articol publicat în “Frăția de Cruce”, Anul II – Nr. 1, București, Ianuarie 1941.
[12] Ibidem.
[13] Corneliu Zelea Codreanu, Op. cit., pag. 58: “Noi suntem și însemnăm o renunțare din dragoste pentru cel sărac și pentru țară”; pag. 172: “Ei [legionarii] trăiesc dintr’o mare lozincă: Legiunea și Neamul cresc numai din ceeace nu facem pentru noi; adică din ceea ce pentru noi este o renunțare, o jertfă”.
[14] Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica Șefului de Cuib, Colecția “EUROPA” München, 1987, pag. 44.
[15] Alexandru Cantacuzino, Pentru Christos, Colecția “Omul Nou”, Salzburg, 1952, pag. 3.
[16] Horia Sima, Histoire du mouvement légionnaire, Editôra Dacia, Rio de Janeiro, 1972, pag. 283.
[17] Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Vol. I, Editura “Totul Pentru Țară”, Sibiu, 1936, pag. 307.
[18] Vasile Pârvan, Dacia, Editura Științifică, București, 1958, pag. 59.
[19] Platon, Charmides, 156d-e.
[20] Corneliu Z. Codreanu, Circulări și Manifeste, ed. cit., pag. 120.
[21] Vezi: “Buna Vestire”, București, Anul II, Nr. 270, din 23 Ianuarie 1938, precum și Corneliu Z. Codreanu, Circulări și Manifeste, ed. cit., pp. 121-122.
[22] Mircea Eliade, Comentarii la un jurământ, articol apărut în “Vremea”, Anul X, nr. 476 din 21 Februarie 1937.
[23] Michele Rallo, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa. Mișcarea Legionară, Editura Sempre, București, 1999, pag. 62.
[24] Gerd Zikeli, Corneliu Zelea Codreanu, Rumänien 1938 und 1988, Colecția “EUROPA” München, 1992, pag. 35.