Home / Articole Promovate / Dan Cristian Ionescu – Arestări și Memorii Gastronomice

Dan Cristian Ionescu – Arestări și Memorii Gastronomice

Dan Cristian Ionescu
Incorect Politic
Septembrie 6, 2019

Notă: Unele îngroșări aparțin redacției I.P.

Văd că se poartă memoriile, și după ce ieri am scris despre limba cu măsline, am visat toată noaptea sumedenie de platouri cu ce știu că nu voi mai mînca.  Nu sînt de felul meu hulpav, dar mi-a plăcut în tinerețe să mănînc bine, și am avut din plin această șansă. Pînă în 1987 (la demolare), am mîncat foarte bine la părinți, dar acum mă refer la specialitățile pentru care mă duceam în mod special la unele restaurante favorite.

Acestea au fost multe în anii ’70-’80, depinzînd adesea de locul unde îmi desfășuram activitatea (Piața Romană sau Tribunalul Mare) și de specialitățile lor.

Începînd cu anul 1975 mă duceam în fiecare sîmbătă împreună cu colegii de la procuratura sectorului 1 la  Cina, vara la terasa braseriei, unde șef era Popescu, iar iarna în restaurant unde avea grijă de noi Giogea, șeful de unitate. Aveau (cred) cei mai buni mici și cei mai buni cartofi prăjiți. Aveau în  permanență bere Radeberger (7 lei). Atunci am bătut un record al meu, am băut 14 sticle de bere, după care cu mult regret mi-am luat rămas bun de la colegi. Trebuia să mă duc la o rudă prin alianță, unde venise un cumnat din Sibiu (procurorul Cantaragiu) care vroia să mă cunoască. A trebuit acolo să mai beau și niște whisky.

Un alt loc de atracție a fost restaurantul Berlin – aveau crenvurști excelenți cu hrean, salată berlineză, bere Radeberger. În vara lui 1976, exceptînd cîteva zile în care am fost invitat la tabăra de la Izvorul Mureșului (director Adrian Severin) și unde împreună cu judecătoarea Doina Moțiu (fosta soție a lui Stelian Moțiu) am conferențiat pe probleme de legislație, mi-am petrecut toate după amiezele la Berlin.

Marea mea dragoste însă cred că a fost Minion-ul, condus de frații Chivu pînă la cutremur, apoi de Ilie, un profesionist desăvîrșit. Adoram acolo cocktail-ul de fructe de mare, scrumbia în pergament, kievskaia (un fel de cordon-bleu din carne de pasăre), clătitele cu ciocolată și nucă.

Am atîtea amintiri, plăcute sau nu, despre Minion! Cele plăcute, cele mai multe, rămîn ca atare, fără a reține amănunte. Ce rețin eu sînt următoarele:

– în 1980, la o întîlnire cu foștii colegi de liceu, am aranjat o masă la Minion, în salonul mare de la subsol – cînd am intrat în hol, la garderobă nu era nimeni; plin de aplomb și simțindu-mă ca acasă, am luat hainele tuturor și le-am agățat în cuiere; la plecare am constatat că garderoba era proaspăt vopsită cu ulei iar hainele noastre (era toamnă) compromise, în primul rind scurta mea din piele de căprioară de care eram atît de mîndru!

– cam tot pe atunci mă duc la o masă cu niște prieteni, unul cadru universitar la ASE – totul a fost, ca de obicei, perfect, dar la desert (clătitele cu ciocolată și nucă), prietenului universitar i se sparge un dinte din cauza unei coji de nucă!  venit ca de obicei ca să vadă dacă totul este în regulă, Ilie află incidentul iar cînd apare ospătarul, îi trage o palmă de îi mută capul din loc! Bietul ospătar nu avea nici o vină, vina era a bucătăriei! în orice caz, cînd a venit nota de plată, clătitele nu erau trecute!

– știam că la Minion securitatea înregistrează convorbirile unor consumatori, sub scară la subsol era o masă la care stătea un singur consumator, care înregistra discuțiile comesenilor prin microfoanele montate în spatele scrumierelor (o dată am avut surpriza să văd la acea masă chiar un prieten!); în ianuarie 1983 merg la Minion cu trei prieteni, avocați.  A doua zi mă duc la prietenul meu Eugen Vasiliu, care cum mă vede mă întreabă: „Ce ai spus ieri măi nebunule la Minion despre Manon Florescu?” Manon Florescu era șeful direcției judiciare de la IMB și la acea masă, îmi exprimasem părerea că a fost șpăguit de Ion Băicoianu, un infractor cu os boieresc, extrem de inteligent (a cărui amantă a fost preluată de Nicu Ceaușescu), căruia îi acoperea faptele.

L-am întrebat de unde știe că am fost la Minion. Dimineața fusese la IMB la Manon Florescu în timp ce acesta asculta turbat înregistrarea din ziua precedentă și declara că mă arestează!

Acum hai să vă explic, nu eu eram urmărit. Urmărit era Mircea Stănculescu (pot să îi dau acum numele întrucît a părăsit lumea aceasta), un avocat renumit, extrem de inteligent, un jurist de mare calitate, foarte bogat (avea o colecție filatelică de mare valoare. Mai era (nu știam pe atunci) un important colaborator al securității – el era colectorul (sau unul dintre ei) care strîngea banii pe care evreii și germanii români îi plăteau peentru a părăsi țara. Dar avea, hai să zicem așa, un păcat, îi plăceau femeile frumoase și se încurcase cu Vali, soția unui cadru universitar de la drept (superbă!). Cu cîteva zile înainte mă întîlnisem cu ei la piscina de la hotelul Orizont din Predeal, unde cu niște prieteni închiriasem o vilă să petrecem revelionul.  Acest cadru universitar (după 1990 a ajuns rectorul unei universități particulare  și parlamentar) a simțit nevoia să se răzbune.

Dar situația era încurcată,, Mircea era omul securității deci I. N. nu putea miza pe ajutorul lor. Așa că a apelat la ajutorul milițienilor cărora le dăduse diploma de absolvent de drept.  Iar aceștia se pare că au împrumutat de la securitate aparatura de înregistrare. Mircea a fost arestat și condamnat pentru luare de mită.

Ce este nostim este faptul că ulterior s-a cerut aprobarea de arestare pentru luare de mită a unui alt mare avocat colaborator, dar securitatea s-a burzuluit: „Vi l-am lăsat pe Stănculescu, nu vă ajunge?” Astfel încît x nu a fost lăsat să fie anchetat, fiind în schimb condamnat un acar Păun.  Dacă cineva este curios,, x este marele avocat Vișinescu, cel care în 1990 a înființat propriul partid.

– în toamna lui 1982 mă duc la Minion cu un prieten, Mihai, fost coleg de procuratură. Ne așezăm la o masă la parter. Intră și Nichita Srănescu, ne salută – peste scurt timp avea să moară. La un moment dat, cobor la subsol, nici nu mai știu de ce, probabil ca să mai găsesc alți prieteni, Și am găsit! Redacția de la Viața Studențească în frunte cu redactorul șef, Stelian Moțiu! Cînd s-a închis unitatea, am hotărît să mergem la mine și să continuam. Am găsit un particular cu o mașină încăpătoare, dinainte de război în care ne-am înghesuit toți (eu, Mihai, Stelică, Radu G. Țeposu, I.T. Morar). Cînd am ajuns la Poșta Vitan, unde stăteam atunci, cred ca I.T Morar a vrut să plătească cursa, dar a fost revoltat de pretenția  particularului, așa că i-a cerut să anunțe miliția. Ceea ce pe atunci nici nu avea cum să facă! Cursa nu ne-a mai costat nimic! Particularul a renunțat!

Mihai avea o mare admirație pentru articolele lui Ioan Buduca, așa că a cerut să vină și el, să îl cunoască! Am așteptat să se facă dimineața, iar cînd Ioan a răspuns la telefon, Stelică l-a convocat și pe el. Din fericire, în casa mea exista foarte multă băutură bună,

– cred că ultima dată am fost la Minion  în ziua de sîmbătă 22 iunie 1985; era ziua de leafă și în procuratură, și în miliție; trec pe la Eugen, care îmi spune să vin cu el la un șpriț; mergem la Minion, în separeul de la subsol, unde constat că amfitrionii erau de fapt Tudor Stănică (șeful direcției cercetări penale din IGM) și Ion Baciu, (șeful direcției economice). Ilie fugise din țară iar în locul lui era un nou șef de unitate, în vîrstă, nu îi rețin numele dar rețin că avea bune relații cu conducerea clubului de fotbal Dinamo. Șeful îl întreabă pe Tudor dacă să aducă ce i-a lăsat în congelator, iar Tudor îi spune da. Apare un borcan mare (820 g.) cu icre negre din care ne-am înfruptat ungîndu-le pe pe pîine prăjită cu unt și o sticlă brumată de whisky scoțian (nu mai țin minte ce marcă era). După ce am dovedit borcanul cu icre negre, a apărut un platou cu scăricele de purcel la grătar.

La un moment dat, îmi aduc aminte că de fapt în seara aceea am musafiri acasă. Prin rotație, venise rîndul meu ca în acea sîmbătă să primesc trei familii de prieteni. Se cam întuneca, ce puteam să cumpăr să pun pe masă? Dar m-am descurcat, am cumpărat de la Minion un salam de Sibiu și o halcă de cașcaval de Dobrogea, am mai cumpărat cîteva pîini si am fugit acasă. Băutura nu era o problemă, aveam acasă rezerve suficiente. Acea masă sumară a fost pe gustul tuturor.

Din cîte îmi aduc aminte atunci, pe 22 iunie 1985, am fost ultima dată la Minion.

Am scris că după cutremurul din 4 martie 1977 frații Chivu au lăsat Minionul și s-au mutat la Bolta Rece. Aveam și aici ce să mănînc, brașovence (un fel de clătite cu tocătură de carne cu ceapă călită), cu mult sos de roșii și cu mult piper.

În vara lui 1980 petreceam o după amiaza foarte plăcută în grădina de la Bolta Rece. La un moment dat, ospătarul vine și îmi spune că sînt căutat la telefon. Mă duc, mirat și intrigat. Era Eugen, căruia îi spusesem planurile mele plăcute pentru acea după amiază. Eugen îmi explică faptul că vrea să aresteze un barosan, că are nevoie de ajutorul meu și că îmi trimite mașina. Puteam să spun nu? Am renunțat la desert, mi-am luat rămas bun de la comeseni iar în cîteva minute urcam în mașină.

Am mers la primăria sectorului 1, pe atunci în mijlocul Pieții Amzei. Imaginați-vă că (nefiind dosarul meu) eu nu mai țin minte pe cine am arestat! Dar era ori Abagiu, directorul general al direcției comerciale din cadrul primăriei capitalei, ori Comaroni, directorul general adjunct, venit la o ședință la nivel de sector. Oricum, au fost arestați amîndoi pentru luare de mită.

Memoriile mele gastronomice au fost condimentate cu multe arestări, dar despre acestea mai tîrziu.

                                                                           

Memorii gastronomice (II)

Am fost acuzat în tinerețe că eram foarte dur, că eram recordman național la emis mandate de arestare preventivă, că prigoneam ospătarii care, pentru o viață mai bună (a lor), încărcau notele de plată.

La sfîrșitul anilor ’60 Mircea Levanovici era student la drept, pletos, că așa se purta la studenți. Într-o noapte, venind de la un chef, este abordat de doi milițieni care, întrucît era pletos, îl duc la secție și îl bat măr. La plecare, plin de sînge, Mircea a făcut un jurămînt pe care l-a respectat. Cînd a terminat facultatea, s-a făcut procuror militar.  Milițienii care călcau strîmb, invocau divinitatea (nu știu dacă ei chiar credeau în Dumnezeu) ca dosarul lor să nu cadă la Mircea. Mircea nu uita, nu ierta, îl răzbuna în continuare pe tînărul student bătut în mod sălbatic doar fiindcă era pletos.

Așa și cu mine, după ce mă furaseră în tinerețe atîția ospătari, aveam posibilitatea să fac dreptate!  Nu m-am dus niciodată la o cîrciumă dacă nu aveam informații pozitive despre șef, nu am plecat niciodată de la vreo cîrciumă fără să plătesc. Leafa mea de procuor nu era mare (în 1981,cînd am părăsit institituția, era sub 3.000 lei), dar exceptînd situațiile în care eram invitat, mi-am plătit întotdeauna consumația sau partea care îmi revenea.

Iar am abordat un subiect vast, în cursul căruia nu pot să păstrez nici o ordine cronologică, și nici o linie exclusiv gastronomică.

Printre alte atribuții, procurorii o aveau și pe aceea de popularizare a legilor, implicit de prevenire a infracțiunilor. Adică eu trebuia să îmi las anchetele ca să mă duc să le explic unora legi pe care teoretic trebuiau să le știe ei mai bine decît mine.

Pe la sfîrșitul lui 1978 sînt trimis să fac o popularirizare (ceea ce, dacă nu v-ați prins deja, mă enerva) șefilor de unitate și de sală de la restaurantele din sectorul 1.  Mă însoțește Eugen Ostrovschi, proaspăt stagiar care îmi fusese dat în grijă (după 1990 a devenit un cunoscut avocat).

Fără nici o îndoială că participanții erau convinși că este o pierdere de timp, dar nu a fost așa! În stilul meu, le-am ținut un discurs pe care nu îl mai rețin, dar al cărui mesaj era în esență acesta: “Tovarăși, am venit să vă popularizez legile pe care de fapt le știți foarte bine, pentru prevenirea infacțiunilor. Cea mai bună metodă de prevenție este priponul (pentru cine nu știe, priponul înseamnă arestarea), așa că cine mai fură la nota de plată va fi arestat”. Eugen s-a blocat, ani de zile mai tîrziu, cînd ne întîlneam, evoca din nou acel moment, pe care nu îl putea uita.

Am mai avut o astfel de cuvîntare, de care nu s-a ținut cont. A fost la restaurantul Capșa. În pasajul de vis-à-vis de palatul telefoanelor exista un chioșc care vindea sandvișuri calde cu șuncă. Foarte bune, dar față de gramajul stabilit, se fura enorm. Mai ales șuncă. Punctul era sub conducerea lui Nelu (Ioan) Bănicioiu, tatăl biologic al Oanei Zăvoranu, un mare infractor, din cîte înțeleg eu colabotaror (cel puțin) al DIE. La fiecare control se constata furtul dar valoarea era prea mică pentru trimitere în judecată, așa că vănzătoarele primeau o amendă administrativă. Am promis celor responsabili că la primul astfel de dosar voi trimite vînzătoarea în judecată.

Bănicioiu a pus o vînzătoare gravidă în luna a șaptea care fura mai ceva ca celelalte. „Ein Mann, ein Wort, eine Dame ein avort”  (așa se spune, Herr Iohannis?). Promisesem ceva și a trebuit să mă țin de cuvînt, am trimis-o în judecată pe vînzătoare cu toată sarcina ei. Apoi s-a întîmplat ceva, nu știu ce, un conflict între servicii. Întors din Italia, Bănicioiu a fost arestat. Afacerea din pasaj a murit.

Prin 1978 fostul minister al sănătății (bd. Ana Ipătescu colț cu str. Lt. Dumitru Lemnea) se trannsformă în hotel Minerva, cu un restaurant la parter. Am fost de cîteva ori, pînă cînd l-am arestat pe  D.A., magazionerul. Șeful de unitate, E.C., era vărul unui procuror din procuratura generală. Inițial, dosarul a primit nup. CHR Ambasador, de care ținea unitatea, formulează plîngere împotriva soluției. Plîngerea este admisa, însă se dă al doilea nup. O nouă plîngere a CHR Ambasador. Nicolae Stanciu de la PMB o admite și pe aceasta, dar îi cere expres șefului ca ancheta să îmi fie repartizată mie. Primesc trei volume cu vreo mie de pagini. Mă uit pe expertiza contabilă. și înțepenesc! Acel gunoi de expert contabil ori credea că procurorii nu citesc expertizele ci doar concluziile, ori credea că toți procurorii sint tîmpiți! Expertul susținea că plusul de mii de pliculețe de ceai chinezesc din gestiune (0,55 lei în magazin, 2,20 lei la restaurant) se justifică (gestiunea era ținută global-valoric, deși trebuia ținută cantitativ-valoric, dar D.A. deși primise fișele de evidență, nu o făcuse – asta a trebuit să descopăr eu, fiindcă expertului îi scăpase din vedere) prin faptul că se marca un produs dar neexistînd în magazie, era înlocuit. Dar între ultimele două inventare, nu avusese loc nici o intrare de ceai, deci nu puteau fi mai multe decît la inventarul precedent! L-am arestat pe D. A. și l-am trimis în judecată.

Conform informațiilor mele, lucra împreună cu șeful lui, E.C., dar nu a vrut să recunoască asta nici după arestare. L-am trimis în judecată iar partea care îl privea pe E.C, am disjuns-o.

Nici un șef nu a cutezat să îmi ia un dosar, dar cînd se strîngea o masă critică de dosare cu persoane importante în anchetă, cei de la PMB mă mutau la o altă unitate și astfel trebuia să predau dosarele la care lucram.

Restaurantul Minerva a fost desființat iar în locul lui a apărut Nanjing (sau Nan-Jing), primul restaurant chinezesc din România. Mi-a plăcut foarte mult aici, iar menu-ul meu era stas: chifteluțe cu susan, pachețele de primăvară, pui Shanghai, flori de mai (? asta nu mai țin minte exact), pulpă de porc cu alune și ardei iute, văcuță cu ceapă. Antreurile erau stropite din belșug cu pastă de ardei iute, cu oțet chinezesc și cu ulei de susan. De băut, normal, mao-tai.

Prietenul Ion (cel despre care am scris că mi-a fost șofer și ghid prin Stockhlom) era înnebunit după rața cu portocale, dar cum am anunțat, eu detest mîncarea dulce.

Prin 1983 am avut la tribunalul militar un dosar în care împreună cu Ion apăram 4 milițieni din Deva. De la tribunal, mergeam la Nanjing. Românii sînt obișnuiți să mănînce cu pîine, nu cu orez sau pilaf. Și atunci am luat obiceiul (mîrlănesc, necivilizat, ar spune unii) de a veni cu pîinea în sacoșă, pe care o rupeam pe sub masă și astfel ne săturam. Fără pîine, eu nu pot să mă satur.

Au fost cîrciumi foarte plăcute în care nu m-am dus fiindcă nu aveam încredere. Una dintre ele a fost Bordei, pe malul Herăstrăului.

Primesc un dosar cu un ospătar (P. I.) care încărcase nota de plată a unor turiști greci cu vreo 200 de lei (dacă stau acum să pierd timpul găsesc copia rechizitoriului să vă spun exact suma, dar nu are rost să pierd timpul pentru asta). Pentru această sumă, propunerea miliției era de a i se da o amendă administrativă! Milițianul (Marian Iliescu, din echipa mea „de șoc”) îmi șoptește că i s-a impus de șefi să facă această propunere întrucît un unchi al lui P. I. era prim secretar de județ iar altul procuror șef de județ ( nu cred că mă înșel dacă spun că județul era Olt). Și mai îmi șoptește că P. I. mai are un dosar cu note de plată încărcate la biroul economic.

A fost suficient ca să inițieze explozia mea. Am cerut dosarul al doilea, le-am conexat și l-am citat pe P.I.  A venit senin și zîmbitor, crezînd că l-am citat pentru a-l anunța o amendă administrativă. Nu a avut noroc, a plecat direct în arest.

A doua zi, împreună cu colegul meu Mihai, ne-am dus la Bordei și ne-am umplut de praf răscolind sacii cu borderouri, boniere și note de plată. Ce am constatat? Actele întocmite pentru acea zi de P. I fuseseră falsificate, dar nu se mai „pupau” cu borderoul! I-am mai adăugat lui P. I. niște infracțiuni.

Falsul nu se putea face fără știrea șefului de unitate, motiv pentru care nu m-am dus niciodată să mănînc la Bordei, deși terasa de pe malul lacului era superbă.  Ca să fii un bun anchetator în dosare economice, trebuie să te pricepi la contabilitate, iar eu învățasem asta de la tata, încă de la 5 ani!

O cîrciumă în care nu am călcat niciodată a fost Primăvara. Deschisă prin 1978 lîngă Piața Dorobanți, era conducă de două surori foarte tinere și foarte drăguțe. Jaful practicat acolo era total! Primesc un dosar, dar mi se susură la ureche și niște informații legate de cele două tinere.

O citez pe sora cea mare, șefa de unitate.  Vine și cînd intră în birou lasă lîngă ușă o boccea. O întreb ce este aia, și îmi răspunde: „Domnule procuror, nu sînt proastă, m-am interesat cine sînteți și mi-am dat seama că mă veți aresta.” Iată o femeie realistă.

Dan Cristian IONESCU

                     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *