Câteva cuvinte despre Statul Național-Legionar

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Ianuarie 3, 2026

Câteva cuvinte despre Statul Național-Legionar

 

Când încerci să deslușești ce s-a întâmplat cu adevărat în economia României între toamna lui 1940 și începutul lui 1941, ai senzația că pășești într-o zonă de penumbră a istoriografiei. De cele mai multe ori, acele luni sunt expediate rapid în manuale sub eticheta convenabilă a instabilității politice și a violenței de stradă. Dar dacă ai răbdarea să dai la o parte zgomotul politic și să te apleci strict asupra registrelor contabile, asupra decretelor-lege și a dinamicii sociale din acea iarnă, descoperi o poveste fascinantă și aproape nespusă.

Este povestea unui experiment economic curajos, o tentativă de administrare a statului pe principii de protecționism radical care, oricât de improbabil ar părea pentru criticii liberali ai epocii, a reușit să funcționeze administrativ. A fost un moment în care o nouă echipă guvernamentală a încercat să demonstreze că poate ridica nivelul de trai al celor mulți și poate umple visteria publică simultan, sfidând dogmele economice care spuneau că austeritatea este singura cale.

Ca să înțelegem de ce a fost nevoie de o terapie de șoc, trebuie să fim onești cu privire la cum arăta economia României înainte de septembrie 1940. Nu era nici pe departe acea piață liberă și competitivă idealizată în cursurile de economie. Era, de fapt, o economie captivă, blocată în mecanisme feudale deghizate în capitalism modern. Bogăția nu se acumula prin inovație tehnologică sau eficiență managerială, ci prin ceea ce economiștii numesc „rente”. Altfel spus, marile averi se făceau din monopoluri, din contracte preferențiale cu statul și, mai ales, din speculă financiară.

Analizele economice ale vremii, pe care s-a bazat noua guvernare, indicau faptul că pârghiile esențiale – comerțul, finanțele și arenda – erau controlate preponderent de structuri alogene, ceea ce genera tensiuni sociale acute. Țăranul român, deși nu ducea lipsă nici de inteligență nativă și nici de putere de muncă, era prins într-o capcană perfectă a datoriilor. Creditorii și intermediarii – adesea reprezentanți ai unor trusturi internaționale sau rețele locale de influență – foloseau o tactică economică brutală, cunoscută sub numele de „dumping”: erau dispuși să piardă bani pe termen scurt, vânzând sub preț, doar pentru a scoate de pe piață micii producători autohtoni, pentru ca, odată rămași singuri, să dicteze prețurile și condițiile după bunul plac.

Un aspect particular și adesea ignorat al economiei românești din acea perioadă, pe care analiza istorică atentă îl relevă cu surprindere, a fost paradoxul alianței tacite dintre capitalul german și cel evreiesc. Deși la nivelul ideologiei oficiale europene cele două grupuri se aflau într-un conflict existențial, în realitatea pragmatică a afacerilor de la București, ambele funcționau ca minorități privilegiate care controlau sectoare cheie. Administrația legionară a identificat faptul că industriașii germani – fie ei sași sau reprezentanți ai marilor trusturi din Reich – și bancherii sau comercianții evrei făceau adesea „cauză comună” împotriva naționalismului economic românesc. Ambele grupuri aveau interesul să mențină status quo-ul liberal care le permitea să domine piața și priveau cu ostilitate orice încercare a statului de a „româniza” economia sau de a impune controlul național asupra resurselor. Astfel, lupta economică a guvernului nu era doar împotriva unei singure minorități, ci împotriva unei structuri transversale de capital străin care, indiferent de etnie, se opunea suveranității economice a statului român.

Dezechilibrul era și mai evident când priveai harta proprietății funciare, iar rapoartele interne ale noii administrații scoteau în evidență cazuri de monopol care păreau de neimaginat. În Moldova, de exemplu, datele indicau o situație extremă de concentrare a capitalului în mâinile familiei Fischer. Această familie, venită din spațiul austro-ungar, ajunsese să controleze, fie prin proprietate directă, fie prin sisteme complexe de arendă, o cotă estimată la 75% din terenurile agricole ale regiunii.

În fața unei asemenea concentrări de putere economică, să vorbești despre o clasă de mijloc românească prosperă era o simplă iluzie. Mai mult, resursele naturale ale țării erau tratate ca într-o colonie de exploatare. Proprietarii de păduri – mulți dintre ei parte a acestor monopoluri etnice – exploatau lemnul în regim de prădăciune, defrișând masiv fără niciun interes pe termen lung pentru viitorul ecologic sau economic al României, externalizând profitul și mutându-și capitalul imediat ce resursa era epuizată. În fața acestui sistem, clasa politică tradițională devenise neputincioasă, partidele fiind adesea simple instrumente de lobby, ignorând complet conceptul de „etno-națiune” – ideea că poporul este un organism viu, care trebuie protejat în ansamblul său.

Când noua guvernare s-a instalat în 1940, alături de Generalul Antonescu, abordarea aleasă nu a fost una de ajustare fină, ci de schimbare radicală a paradigmei. Au respins ideea rece, reducționistă, a legii care proteja doar sfințenia contractelor, indiferent cât de inechitabile erau ele, și au pus în loc o viziune bazată pe responsabilitate socială și protecționism. Premisa de bază a fost simplă: munca trebuie să aibă prioritate în fața capitalului speculativ.

Așa a apărut, ca o necesitate absolută în viziunea lor, conceptul de salariu minim garantat. Impactul acestei măsuri a fost seismic într-o țară unde muncitorul fusese lăsat ani de zile la mila patronatului. În sectorul minier, de pildă, unde condițiile erau extrem de grele și capitalul străin făcea legea ignorând normele de siguranță, salariile au explodat pur și simplu, crescând cu aproape 100% în doar câteva luni. Și nu a fost vorba doar despre bani. Statul a trimis inspectori peste tot, forțând companiile să investească o parte semnificativă din profituri în echipamente de protecție, în cantine și în asistență medicală pentru muncitori, argumentând că sănătatea forței de muncă este o resursă națională.

În paralel, guvernul a declanșat un program vast de asanare a mediului rural, vizând direct structurile de putere economică descrise mai sus. Statul a intervenit direct în piața bancară, oferind credite cu dobânzi infime sau chiar zero pentru țărani și micii antreprenori, tăindu-le practic sursa de putere cămătarilor care dominau piața. S-au anulat datorii vechi, istorice, eliberând satele de o povară care le ținea în subdezvoltare. Iar prin noile legi de organizare a proprietății, s-a interzis explicit cetățenilor de origine evreiască să dețină proprietăți funciare rurale, mori și păduri. Deși istoriografia modernă etichetează această măsură exclusiv prin prisma legislației rasiale, motivația economică invocată în expunerile de motive ale vremii a fost recuperarea patrimoniului național din mâinile celor acuzați că l-au obținut prin speculă și că îl administrau fără un interes organic pentru viitorul comunității, oprind astfel defrișările iraționale.

Partea cea mai fascinantă a acestui experiment administrativ este însă ce s-a întâmplat cu bugetul țării. Toți criticii de școală veche, inclusiv Generalul Antonescu și experții săi conservatori, erau convinși că, mărind salariile atât de drastic și intervenind brutal în piață, guvernul va băga țara în faliment și va declanșa o inflație galopantă. Surpriză însă: realitatea cifrelor contabile a contrazis toate prognozele pesimiste. România a înregistrat un excedent bugetar real. Cum a fost posibil așa ceva într-un stat care cheltuia masiv pe programe sociale? Explicația e simplă și ține de psihologia economică: încrederea și conformarea voluntară.

Odată ce au fost tăiate rețelele de corupție și au fost eliminați intermediarii care căpușau economia, banii au încetat să se mai scurgă spre exterior sau în buzunare private. Oamenii, văzând că administrația impune reguli stricte și că fondurile nu se risipesc, au început să-și plătească taxele mult mai conștiincios. Gradul de colectare a crescut spectaculos. Mai mult, s-a dovedit că marile companii industriale, care amenințau că vor pleca sau vor da faliment din cauza salariilor mari, au rămas bine-mersi pe profit. Acest fapt a demonstrat un lucru esențial despre economia interbelică: profiturile uriașe de dinainte se bazau pe o exploatare a forței de muncă ieftine, nu pe eficiență managerială. Când au fost forțate să plătească oamenii decent, companiile au absorbit costurile, iar muncitorii, fiind mai mulțumiți, au devenit mai productivi.

Dar acest succes neașteptat a creat o falie adâncă în interiorul guvernării. Generalul Ion Antonescu nu a fost niciodată un revoluționar social. Era un militar de carieră, un om al ordinii și un conservator care credea cu sfințenie în ierarhiile tradiționale și în inviolabilitatea proprietății private, indiferent de cum fusese ea obținută. Când a văzut că partenerii săi de guvernare nu se mulțumesc cu funcții onorifice, ci chiar schimbă regulile jocului economic – expropriind marii moșieri și intervenind în prețuri – s-a simțit amenințat.

Pentru Antonescu, excedentul bugetar obținut prin metode neortodoxe și fondurile paralele de asistență socială păreau suspecte, o formă de haos administrativ, nu de succes. El nu putea concepe că exproprierea unor speculanți poate fi un act de justiție; pentru el, acestea reprezentau o dezordine periculoasă care putea speria investitorii și partenerii externi. În plus, presiunea intereselor germane a cântărit greu: deși Berlinul era partenerul politic, trusturile germane care doreau stabilitate pentru livrările de petrol priveau cu îngrijorare radicalismul social de la București, preferând „ordinea” conservatoare a generalului, la fel cum preferau și liniștea garantată de vechile structuri economice evreiești cu care colaborau tacit.

Astfel, ruptura care a urmat în ianuarie 1941 nu a fost doar o simplă dispută politică pentru putere. A fost, în esență, reacția sistemului vechi – a capitalismului conservator și a ordinii militare – împotriva unui corp administrativ nou care amenința să răstoarne masa și să împartă altfel cărțile economice. Antonescu a ales „mecanismul”, ordinea rece și stabilitatea ierarhică, punând capăt experimentului bazat pe solidaritate socială.

Privind în urmă, scurta perioadă a Statului Național-Legionar rămâne o lecție de administrație fascinantă și neterminată.

Ne arată că o guvernare axată pe interesul național a avut capacitatea să administreze țara surprinzător de eficient, demonstrând că poți să crești salariile substanțial fără să distrugi economia și că poți să ai un stat bogat dacă oprești jaful resurselor și elimini monopolurile parazitare. Istoria a fost scrisă ulterior de învingători, dar cifrele din arhivele Ministerului de Finanțe și ale Ministerului Muncii din acea perioadă rămân ca o mărturie a unui potențial economic alternativ, care a fost curmat înainte de a ajunge la maturitate.