Călugării spanioli și piața liberă: Ce „uită” libertarienii să ne spună despre Școala de la Salamanca

Prof. Octavian Dimarescu
Incorect Politic
August 8, 2026

Călugării spanioli și piața liberă: Ce „uită” libertarienii să ne spună despre Școala de la Salamanca

Există o fascinație din ce în ce mai greu de ignorat în zilele noastre pentru libertarianism, mai ales în rândul unor oameni care se declară creștini și care încearcă, printr-o acrobație logică destul de riscantă, să îmbine religia cu piața liberă absolută. Este acel miraj seducător al omului care se construiește exclusiv singur, individul izolat care prosperă strict pe baza efortului propriu și care interacționează cu ceilalți doar prin contracte reci. Părintele neo-liberalismului modern, Ludwig von Mises, a exprimat această viziune destul de tăios, afirmând că în economia de piață individul este liber să acționeze exclusiv în orbita proprietății private și a pieței, alegerile sale fiind finale.

Pentru un gânditor ca von Mises, care a fost de fapt un ateu practic în filosofia sa politică, îndemnul de a asculta vocea conștiinței și de a înlocui profitul privat cu bunăstarea publică nu creează deloc o ordine socială satisfăcătoare. Printr-o astfel de abordare el a respins de fapt dintr-o singură mișcare întreaga civilizație creștină și doctrina morală a Bisericii.

Antropologia creștină stă pe cu totul alte fundamente, iar baza vieții noastre este sobornicitatea. Noi ne mântuim în comuniune, trăim împreună cu ceilalți, suferind pentru ei și bucurându-ne cu ei. Creștinătatea a pornit mereu de la premisa că libertatea are sens doar dacă este direcționată către un „bine” adevărat care să împlinească natura umană. Din acest motiv, libertatea economică de a vinde și a cumpăra trebuie să fie obligatoriu subordonată binelui comun.

Omul nu trăiește doar cu pâine, iar comerțul ar trebui, în fond, să faciliteze și să susțină aspectele superioare ale ființei umane, precum acțiunile morale virtuoase și devotamentul religios. Numai o concepție de-a dreptul animalică despre om ar putea așeza capacitatea de a cumpăra și a vinde drept pivotul în jurul căruia ar trebui să se învârtă viața unui individ sau eforturile statului. Sfinții Părinți ai Ortodoxiei ne-au spus constant că suntem doar administratori ai creației, iar a opri resursele doar pentru tine ignorând suferința aproapelui este un act de furt.

Lucrul cu adevărat uluitor este că anumiți economiști libertarieni, într-o încercare de a găsi rădăcini istorice onorabile pentru ideologia lor, au început să susțină că teologia catolică medievală și renascentistă ar fi promovat capitalismul. Gânditori precum Raymond de Roover au încercat din răsputeri să demonstreze că noțiunea tradițională de „preț just” era pur și simplu prețul dictat de cerere și ofertă pe o piață liberă. De Roover l-a interpretat forțat pe Toma d’Aquino, deși acesta din urmă a arătat clar, citându-l pe Sfântul Augustin, că dorința de a cumpăra ieftin și a vinde scump este o înclinație vicioasă pe care omul are datoria să o învingă prin dreptate. Piața nu dictează automat morala.

Aceeași confuzie intenționată se face și cu faimoasa Școală de la Salamanca. Când aurul din Lumea Nouă inunda porturile spaniole, creând o inflație uriașă și o circulație masivă de capital la Sevilia, teologii au fost forțați să analizeze moralitatea pieței. Călugărul Tomás de Mercado scria deja cu amărăciune despre modul în care bancherii măturau toți banii pentru a-i împrumuta înapoi cu dobânzi exorbitante, acaparând astfel întreaga lume. Un alt mare nume al școlii, Domingo de Soto, a afirmat că deși nevoia stă la baza prețului, trebuie luate mereu în calcul munca, riscul și situația celor implicați în tranzacție. Departe de a fi un adept al pieței complet nereglementate, de Soto a subliniat că autoritățile republicii ar trebui în principiu să fixeze prețul fiecărui articol, lăsând la discreția vânzătorilor și cumpărătorilor doar prețurile pe care statul nu le poate controla practic. Când un preț este fixat prin lege, afirmă el, a-l crește chiar și cu un singur ban este un păcat de moarte.

Mai târziu, Pedro de Valencia a spulberat complet logica libertariană modernă explicând că legea cererii și ofertei se poate aplica exclusiv la bunuri neesențiale, precum diamantele, caii sau săbiile, unde părțile au o libertate egală. Când vine vorba însă de pâine, mai ales în anii de criză, vânzătorul are parte de libertate și abundență, în timp ce cumpărătorul suferă de o nevoie urgentă și disperată. Din acest motiv absolut niciun preț nu poate fi considerat just sau cerut cu inima împăcată dacă el contravine interesului public.

Această grijă pentru cel vulnerabil este perfect aliniată cu sfinții Renașterii. Sfântul Bernardin de Siena predica faptul că prețurile sunt stabilite pentru binele comun, prin estimarea colectivă a cetățenilor, și că ele pot fi fixate de autorități deoarece nu există nimic mai inechitabil decât promovarea interesului privat în detrimentul bunăstării generale. La rândul său, Sfântul Antonin din Florența afirma că autoritățile civile trebuie să fixeze prețurile alimentelor și insista pe necesitatea unui salariu just. Pentru el, scopul salariului nu era doar o plată mecanică a muncii, ci trebuia să asigure muncitorului o viață decentă, care să-i permită să trăiască virtuos și, în cele din urmă, să atingă mântuirea. A plăti un salariu mizerabil profitând de faptul că muncitorul are guri de hrănit era văzut ca o nedreptate strigătoare la cer.

Am ajuns astăzi într-o situație profund anormală tocmai din cauză că am îmbrățișat o viziune complet nenaturală asupra omului, considerându-l un individ izolat care își „creează” propriul sistem de valori. Liberalismul politic și economic a destrămat tapiseria milenară a societăților umane, înlocuind moștenirea și securitatea noastră personală cu un concept eteric și rece al „alegerii”. De aceea, soluțiile propuse de curente precum distributismul devin esențiale. Arthur J. Penty a avertizat foarte clar că orice încercare a familiilor de a se întoarce la o viață independentă și rurală, dacă nu este însoțită de controlul prețurilor, ar însemna pur și simplu o sinucidere economică.

Lupta noastră pentru a ieși din acest sistem care ne sufocă spiritual trebuie să capete dimensiuni morale și comunitare mult mai adânci, pentru ca generațiile care ne vor urma să poată trăi o viață mai bogată și mai așezată în tradiție. O economie fără dragoste, fără frâne și fără grija pentru mântuirea aproapelui va sfârși mereu prin a ne transforma în niște străini aflați în competiție pe viață și pe moarte.