Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Octavian Dimarescu
Incorect Politic
Februarie 21, 2026
Cum datoria către familia Rothschild și Criza Orientală din 1875 au pregătit terenul pentru Marele Război
Via GuardRomania:
Istoria marelui dezastru european care a cuprins lumea la începutul secolului al 20-lea nu poate fi înțeleasă pe deplin fără a explora mecanismele financiare invizibile care au menținut în viață un imperiu aflat în pragul colapsului, transformând Balcanii într-un teren de manevră pentru marii creditori ai vremii.
Originile Primului Război Mondial sunt adesea atribuite unor tensiuni diplomatice de suprafață, dar rădăcinile sale cele mai adânci se regăsesc în marea Criză Orientală și, mai ales, în falimentul financiar al Imperiului Otoman care a avut loc în anul 1875.
Acest faliment a vizat în mod direct neplata împrumuturilor masive contractate de la familia Rothschild, o dinastie bancară a cărei influență a dictat soarta națiunilor și a reconfigurat granițele de stat în funcție de interesele de capital. Relația dintre sultan și interesele financiare occidentale a început să se sudeze în mod periculos încă din anul 1854, în timpul sângerosului Război al Crimeii, moment în care otomanii au intrat într-un cerc vicios al îndatorării pentru a finanța proiecte de infrastructură precum căile ferate și liniile de telegraf. Această generozitate a familiei Rothschild a reprezentat un instrument de control prin care statul otoman a fost transformat treptat într-o cvasi-colonie a marilor puteri financiare.
Până în ultima parte a secolului al 19-lea, povara datoriilor a devenit atât de mare încât întreaga politică a Constantinopolului era dictată de necesitatea de a onora dobânzile către creditorii de la Londra și Paris. Esențial este să înțelegem că menținerea artificială a statului colonial otoman a fost o strategie deliberată a Marii Britanii pentru a garanta că viitoarele conflicte vor fi inevitabile și că datoriile vor fi recuperate. În timp ce manualele de istorie tind să prezinte această perioadă sub o lumină neutră, realitatea trăită de populațiile ortodoxe din Balcani sub dominația turcă era una marcată de o exploatare sălbatică, finanțată indirect prin aceste fluxuri de capital occidental. Statutul de „Raya” sau vite, acordat creștinilor, reflecta o realitate economică în care aceștia erau resurse brute menite să producă bogăție pentru stăpânii musulmani și pentru băncile străine. Proprietarii de pământ musulmani confiscau frecvent mai mult de jumătate din recolta anuală a țăranilor, iar sistemul de colectare a taxelor era deseori subcontractat unor intermediari financiari din Salonic care operau cu o rigoare extremă pentru a satisface cotele impuse de guvern.
Incapacitatea de plată din 1875 a declanșat o reacție în lanț care a dus la izbucnirea Războiului Ruso-Turc, Rusia fiind singura putere care a intervenit cu adevărat pentru a pune capăt acestei sclavii mascate a fraților ortodocși. Rusia ar fi putut distruge statul otoman de nenumărate ori, eliberând slavii și creând state mari și unificate, dar de fiecare dată interesele financiare ale familiei Rothschild și ale diplomației britanice s-au opus acestui deznodământ firesc. Victoria rusă de la San Stefano a reprezentat momentul în care independența popoarelor balcanice a devenit o realitate palpabilă, însă tratatul semnat acolo a fost imediat atacat de marile puteri europene. Preocuparea principală a Londrei și a Vienei la Congresul de la Berlin s-a axat pe neutralizarea influenței rusești și protejarea portofoliului de împrumuturi care legau Turcia de marile bănci internaționale.
La Berlin, sub supravegherea lui Bismarck și sub presiunea exercitată de Disraeli, s-a decis divizarea Bulgariei și ocuparea Bosniei de către Austro-Ungaria, gesturi care au ignorat total dorința populației locale de autodeterminare. Mai mult decât atât, pentru a se asigura că influența rusă este blocată definitiv în Mediterana, Marea Britanie a luat controlul asupra Ciprului în schimbul unei garanții de protecție pentru resturile imperiului otoman, plătind în mod simbolic o sumă de 100.000 de lire anual către trezoreria turcă. În realitate, statul otoman datoria la acea vreme suma colosală de 214.000.000 de lire sterline, în timp ce venitul său anual era de doar 22.000.000, ceea ce făcea imposibilă orice formă de independență reală față de creditorii precum Rothschild. Pentru a gestiona această situație, în 1881 a fost înființată Administrația Datoriei Publice Otomane, un organism condus de străini care a preluat controlul asupra celor mai profitabile resurse ale imperiului pentru a asigura rambursarea datoriilor externe.
Această dominație financiară a avut un impact devastator asupra populației creștine, deoarece reformele promise de sultan erau mereu blocate de necesitatea de a prioritiza plățile externe. În acest context, s-a produs inventarea artificială a națiunii albaneze, o manevră diplomatică a Vienei și Romei menită să fragmenteze unitatea sârbă și să prevină accesul Serbiei la Marea Adriatică. Liga de la Prizren a fost în realitate o organizație de proprietari de pământ musulmani care doreau să mențină status-quo-ul otoman pentru a-și proteja privilegiile asupra iobagilor ortodocși. Aceste manevre diplomatice au fost dublate de atrocități pe teren, unde unitățile neregulate turcești, adesea formate din albanezi sau cerchezi colonizați special pentru acest scop, au comis masacre împotriva bulgarilor și armenilor. Presa britanică a fost forțată de realitatea faptelor să expună aceste orori, ceea ce a dus la o indignare publică masivă în Europa și a îngreunat intervenția militară a Angliei de partea Turciei în 1877.
Esențial este să înțelegem că fragmentarea Bulgariei și menținerea unui stat otoman muribund au fost decizii luate în birourile bancherilor pentru a proteja capitalul investit. Rusia a oferit o alternativă bazată pe eliberare națională și solidaritate ortodoxă, dar eforturile sale au fost sabotate constant prin tratate internaționale care prioritizau echilibrul de putere și datoriile bancare. Dacă tratatul de la San Stefano ar fi fost respectat, istoria Balcanilor ar fi putut evita deceniile de instabilitate care au urmat, culminând cu asasinatul de la Sarajevo. În schimb, prin prelungirea artificială a agoniei Imperiului Otoman și prin încurajarea unor entități artificiale precum Albania pentru a bloca Rusia și Serbia, marile puteri au garantat izbucnirea unui conflict global mult mai sângeros. Primul Război Mondial a reprezentat, în cele din urmă, rezultatul acestor politici cinice de îndatorare și manipulare teritorială, unde viețile milioanelor de creștini ortodocși au fost folosite ca piese de schimb pentru a proteja interesele familiei Rothschild și ale hegemoniei financiare britanice în Orientul Apropiat.
In realitate, Primul Război Mondial a fost datorat rivalitatii imperiilor, rezultand o combinație complexa de tensiuni pe termen lung și decizii critice pe termen scurt, adesea sintetizate prin acronimul M.A.I.N.. Toate imperiile au avut de pierdut, mai putin SUA.
Cauzele pe termen lung (M.A.I.N.)
Militarismul (M): Marile puteri europene s-au angajat într-o cursă a înarmării, crescând masiv cheltuielile pentru armată și marină. Planurile de război rigide, precum Planul Schlieffen al Germaniei, au lăsat puțin spațiu pentru diplomație odată ce mobilizarea a început.
Alianțele (A): Europa era împărțită în două tabere opuse: Tripla Înțelegere (Antanta: Marea Britanie, Franța, Rusia) și Tripla Alianță (Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Italia). Aceste acorduri garantau sprijin reciproc, transformând un conflict local într-unul global prin „efectul de domino”.
Imperialismul (I): Rivalitatea pentru colonii în Africa și Asia a generat fricțiuni între puteri, în special între Germania, care dorea o „Weltpolitik” (politică mondială), și imperiile deja stabilite ale Marii Britanii și Franței.
Naționalismul (N): Dorința de autodeterminare a destabilizat imperiile multietnice. În Balcani, naționalismul sârb a amenințat integritatea Austro-Ungariei, sârbii dorind unirea tuturor slavilor de sud sub un singur stat.
Cauza imediată / pretextul sau “Scânteia de la Sarajevo”
Pe 28 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat în Sarajevo de către Gavrilo Princip, un naționalist sârb bosniac membru al organizației „Mâna Neagră”.
Escaladarea: Criza din Iulie
Acest eveniment a declanșat o serie de reacții diplomatice și militare cunoscute sub numele de Criza din Iulie:
Susținerea Germaniei: Germania a oferit Austro-Ungariei un „cec în alb”, promițând sprijin necondiționat.
Ultimatumul: Austro-Ungaria a trimis Serbiei un ultimatum cu termeni extrem de duri, conceput pentru a fi respins.
Declarația de război: După ce Serbia a acceptat doar parțial termenii, Austro-Ungaria a declarat război pe 28 iulie 1914.
Mobilizarea Generală: Rusia s-a mobilizat pentru a sprijini Serbia, ceea ce a determinat Germania să declare război Rusiei și ulterior Franței.
Intrarea Marii Britanii: Invazia germană a Belgiei (pentru a ataca Franța) a încălcat neutralitatea belgiană, forțând Marea Britanie să declare război Germaniei pe 4 august 1914.
Deși băncile Rothschild au fost implicate în împrumuturi de stat înainte de război, influența lor scăzuse semnificativ până în 1914 față de secolul al XIX-lea. În plus, membrii familiei din diferite țări (Franța, Marea Britanie, Austria) au luptat în armatele propriilor națiuni, suferind pierderi financiare și personale.
WWI e leagat in mod real de sprijinul britanic pentru un stat evreiesc si de intrarea Statelor Unite în război, iar aici lobbyul evreiesc s-a implicat masiv.
Familia Rothschild a „aranjat” intrarea SUA în război de partea Aliaților în schimbul promisiunii britanice prin Declarația Balfour de a facilita crearea unui cămin național evreiesc în Palestina.
Declarația Balfour din 1917 a fost adresată lui Walter Rothschild, ca rezultat al unor negocieri diplomatice complexe și al intereselor strategice britanice anti-otomane în Orientul Mijlociu, nu al unei tranzacții secrete de tip „bani contra război”.
Pana sa se incheie Declarația Balfour din 1917, membrii comunității evreiești germane au fost germanofili si au servit pe front în proporții mai mari decât populația generală. Astfel, in trecut, Franta a fost tradata de Alfred Dreyfus in favoarea Germaniei.
Dupa Declarația Balfour din 1917, sionistii au devenit dusmanii Germaniei, tragand evreii dupa ei. Totul s-a hotarat pe loc conspirationist, vazand si facand, nefiind un plan de actiune conspirat prealabil.