La Spitalul din Bârlad, moartea are bilet de externare

Daniela Gîfu
Incorect Politic
Septembrie 10, 2025

La Spitalul din Bârlad, moartea are bilet de externare

 

Într-un gest de o absurditate rece, am primit un bilet de externare pe care scria: „Stare general precară, specifică vârstei”. Asta aveam să primesc pe 1 septembrie 2025, după o lună petrecută în îngrijiri paliative, din partea Spitalului Municipal de Urgență „Elena Beldiman” din Bârlad, pe biletul de externare al tatălui meu, un bărbat de 81 de ani. A doua zi, salvarea îl lua din nou, aproape sufocat. În centrul acestei farse macabre se află Dr. Ovidiu-Cătălin Ciobotaru, candidat USR, un medic care a ales medicina „în necunoștință de cauză” și care teoretizează elocvent despre „prioritizare”, dar a cărui practică medicală lasă în urmă doar familii zdrobite.

Povestea mea, pe pragul tragicului, a început ca una obișnuită. Tatăl meu, suferind de demență post-AVC, a fost internat în secția de paliative a spitalului bârlădean. Acolo, timp de o lună, mi-am petrecut zilele alături de el. Îl spălam, îl hrăneam, îi vegheam agonia. Devenisem telenovela pentru cei din curtea spitalului. Mă opuneam, cu umilință, degradării unui trup firav și neputinței unui sistem provincial. Îmi doream un sfârșit demn pentru un tată care, adesea, nu mă mai recunoștea, dar al cărui preț rămânea imens pentru fiica ce-i pansează rănile cu dragostea primită altădată.

Sfârșitul este firesc, dar nu și cel pe care-l trăiesc azi. A fost un act de birocrație medicală, un act de o cruzime sublimă.

Pe 1 septembrie, dr. „În Necunoștință de Cauză” mi-a înmânat biletul, prin intermediul unei infirmiere. Nu-mi suporta privirea, privirea mea întrebătoare, aș zice acuzatoare. Sau poate că nu-mi vedea privirea. Starea nu era alarmantă, doar „precară, specifică vârstei” – de parcă vârsta în sine este o boală incurabilă ce justifică externarea. Am decis să-l duc la București.

Doar 24 de ore mai târziu, tatăl meu se sufoca. Respirația i se tăiase. A venit salvarea, a venit disperarea, a venit senzația că tot ce-am făcut a fost zadarnic. Diagnosticul de la urgență: insuficiență respiratorie acută, suspiciune de COVID, o infecție necunoscută extrem de agresivă. Boală, moarte, disperare, toate invizibile ochiului clinic al unității de paliative cu o zi înainte.

Ce s-a întâmplat în acea lună? S-a făcut vreun efort? Sau a fost doar un corp ce a ocupat un pat, un număr statistic, până când protocolul a decis că e timpul să elibereze locul? A fost o „vedere de ansamblu” sau doar o privire rece peste umăr?

În acest peisaj al suferinței, un nume iese la iveală: Dr. Ovidiu-Cătălin Ciobotaru. Medic internist, omul care a înființat secția de paliative – antecamera morții – și care a ales medicina „în necunoștință de cauză”. Dar a descoperit ulterior un „scop”. Acum, acest scop pare a fi un loc în Parlament, unde e plin tocmai de astfel de protagoniști, eroii sistemului.

Doctorul, aflat la vârsta hristică, teoretizează călduros: specialitatea lui este excelentă pentru a „prioritiza” și a evita concentrarea pe „o patologie minoră”. Practica lui, însă, este o parodie a teoriei: a „prioritizat” externarea, „scăpând” boala care, literalmente, îl omoară pe pacient.

Ironia este cumplită. Același potențial deputat, care se vaită că „pacienții mor de cancer sub îngrijirea unui cardiolog”, este protagonistul unui sistem în care pacienții fac insuficiență respiratorie acută la o zi după ce sunt externați din îngrijirile lui paliative.

Acest doctor care predă cursuri de resuscitare cardiacă prin ONG-ul său. Ce valoare au manevrele de resuscitare când sistemul pe care îl compune te lasă să cazi în prăpastie? Când „vederea de ansamblu” nu vede decât hârtia de externare?

Dar să nu-l judecăm prea aspru, ar fi o lipsă de respect față de eforturile sale. Are un scop. Între a salva vieți la spital și a salva țara în Parlament, timpul e limitat. „Medicina este ca o iubită foarte posesivă, căreia fie îi oferi totul, fie te părăsește”, spune el. Se pare că, în ultima vreme, domnul doctor a ales să nu fie părăsit de politică.

Recunoaște că „în orice domeniu, cel mai important deficit este cel de oameni”. Iar la Spitalul Municipal de Urgență „Elena Beldiman” din Bârlad, deficitul cel mai important pare a fi cel de oameni care să nu trateze viața pacienților vulnerabili cu aceeași lejeritate cu care se joacă pe calculator.

Aceasta nu este doar povestea tatălui meu. Este un testament al suferinței tuturor celor care se luptă cu un sistem bolnav. Despre cum ambiția politică a unor oameni care nu-și fac bine nici meseria de bază este premiată. Despre cum birocrația și indiferența își bat joc de viață și demnitate.

La Spitalul din Bârlad, moartea are un bilet de externare. Iar viața, doar o salvare disperată. Și o fiică la capătul puterilor care se întreabă dacă vreodată va mai exista compasiune, sau doar teorii frumoase și „prioritizări” cinice care ucid.